Șapte lucruri pe care copiii mici trebuie lăsați să le facă. "Scopul este să‑i înzestrăm cu abilități, nu să‑i determinăm să se conformeze"

Este firesc să vrem să ținem haosul la distanță, dar ne-am putea face viața un iad dacă exercităm mereu prea mult control asupra unui copil. În plus, controlul excesiv nu este bun pentru dezvoltarea pe termen lung a unui copil.

De la crizele de furie atunci când trebuie să stea pe scaunul de la mașină și până la adevărate bătălii pentru a alege îmbrăcămintea potrivită cu vremea, nimic nu le este necunoscut părinților ai căror copii se află la vârsta curiozității și a experimentelor. O vârstă care pune la grea încercare răbdarea și disponibilitatea părinților. Și totuși? E așa o tragedie dacă cel mic vrea să meargă la grădi îmbrăcat în pijama? Măcar o zi? Ce pierdem dacă-l lăsăm pe cel mic să facă așa cum vrea din când în când?

Am putea să nu pierdem nimic, dimpotrivă. Dacă abordăm chestiunea cum trebuie și părintele ar ieși câștigat pentru că și-ar cruta nervii, și copilul, care ar înțelege că poarta experimentării este deschisă și e invitat să cunoască lumea și nu doar să i se supună fără să priceapă.

„Datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să preia ei înșiși controlul asupra propriei vieți. Scopul este să‑i înzestrăm cu abilități, nu să‑i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai degrabă pe respect decât pe constrângere“, este de părere expertul în parenting Alfie Kohn.

Care sunt însă acele lucruri pe care părintele i le poate permite copilului și care să nu implice vreun risc pentru siguranța lui? 

1. Crize de furie

Apariția tantrum – urilor este o etapă firească în dezvoltarea copiilor și face parte din evoluția lor. Nu toți copiii vor avea un tantrum și asta este perfect normal. La fel cum este și ca un copil să aibă unul, două sau un număr greu de ținut minte. Un tantrum la copii este o cale de exprimare. Este modul în care ei ne arată că nu sunt confortabili cu ceva ce se petrece în viața lor. Atunci când, din punct de vedere emoțional, sunt depășiți își aleg cea mai la îndemână cale să se exprime.

2. Faceți loc dezordinii

Poate fi dificil pentru un părinte, pentru mamă mai ales, obsedat de lucrurile îngrijite și ordonate, să admită că o casă cu susu-n jos nu trebuie să fie motiv de disperare, spune specialiștii citați de Today Parent. Dar pentru un copil care se află la vârsta descoperirilor exact asta are nevoie. Și acum să fim sinceri, cui nu i-ar plăcea – dacă nu ar avea de înfruntat consecințele - să-și scoată pantofii și să meargă desculț prin noroi sau să se lungească în iarbă pentru a se zgâi la gâzele găsite acolo? Ce mare brânză dacă piciul a găsit singura baltă de pe trotuar cale de 5 kilometri și țopăie în ea îmbrăcat cu fâșul proaspăt cumpărat? Este pur și simplu curios într-un fel în care adultul a uitat demult să fie. O pereche de pantaloni de schimb împachetată în rucsac ar putea fi soluția.

3. „Atenție!” la orice semn de pericol?

E normal ca un părinte să se teamă pentru siguranța copilului său în parc sau aiurea. Nevoia de a-i proteja pe copii este puternică și poate fi dificil să renunțăm la ea. Dar e o politică falimentară să-l atenționăm pe copil la orice semn de pericol potențial strigându-i mereu „atenție!” De exemplu, atunci când își dă drumul pe toboganul pentru ”copii mari”. Cercetările sugerează că jocul riscant în copilărie poate ajuta la dezvoltarea încrederii în sine, a rezistenței și a capacității de execuție. De asemenea, este o modalitate deloc neglijabilă pentru copii de a învăța despre lumea din jurul lor și despre propriile lor abilități de a se descurca în ea. Așa că, lăsați copilul să se cațere, să se rostogoloească, să se dea în leagăn, să se împiedice și să cadă. Și fiți gata să-l curățați de praf.

4. Învățarea și practicarea independenței

O extensie a jocului riscant este să-ți lași copilul să-și practice independența - prin explorarea unui parc, a unui spațiu de joacă din interior, în timpul întâlnirilor cu alți copii, toate astea fără ca să-l talonezi îndeaproape. Aceasta nu înseamnă că putem lăsa copilul nesupravegheat, ci înseamnă să-i lăsăm spațiu pentru a fi autonom, într-un cadru sigur. Prin oferirea acestui spațiu pe care să-l exploreze singur, copilul va câștiga încredere în sine și noi abilități sociale, învățând răbdarea și cooperarea cu alți copii. Trebuie să fim gata să-i oferim ajutorul dacă se va dovedi că realitatea îl depășește. Partea bună este că, atunci când vor simți nevoia unei pauze de la a fi extrovertiți și curajoși, vor veni alergând înapoi în brațele părinților pentru a primi o îmbrățișare și o gustare. Mai ales o gustare.

5. Poate spune „Nu” din când în când

Permiteți copilului să spună „nu”, măcar din când în când. Ideea nu e să scoateți din el un conformist total, bine dresat. Pentru că nu în felul acesta vă arată respectul. Ideea e să creșteți o persoană care învață și practică autonomia, controlul și consimțământul referitor la propriul corp. Lecții a căror învățare trece dincolo de vârsta mică.

Însă, copiii nu pot spune „nu” lucrurilor care le pot pune viața în pericol. De exemplu, nu pot refuza să vă țină de mână atunci când trec strada sau să nu-și pună centura de siguranță în mașină. Dar, dacă refuzul lor nu e flagrant, e bine să aflați motivul pentru care „nu vor”. Nu respectă ora de baie înainte de culcare? De ce? Putem face o înțelegere să mutăm baia dimineața? Refuză castraveții din farfurie? De ce? Putem înlocui castraveții cu o altă legumă? Cedând ocazional îl înveți pe copil despre compromis și despre găsirea soluțiilor, îi dai sentimentul că are puterea de a lua propriile decizii, chiar dacă nu de fiecare dată. Gândiți-vă ce efect are și pentru dvs. când auziți toată ziua că vi se spune „nu” toată ziua. Parcă vă vine să bateți cu pumnii în pereți, nu?

6. Lăsați-i să încerce pe cont propriu

Poate fi frustrant pentru un părinte care are copil mic și care este mereu pe fugă. Însă, în acele rare ocazii în care nu se grăbește e bine să-l lase pe copil să încerce lucruri în ritmul său. Adică, să încerce să se încalțe, să se spele pe dinți, să-și țină echilibrul atunci când merge pe bordură. Există vreo șansă ca picii să fie frustrați pentru că lucrurile sunt prea dificile și tind să se lase păgubași? Firește! Dar vor face asta oricum dacă le spui: „Nu, lasă că o fac pentru tine”. Încercările și greșelile sunt parte a învățării. Copilul învață în timp ce-și pune gheata în piciorul greșit. La această vârstă creierul copiilor se dezvoltă rapid și tot rapid va afla care este gheata potrivit pentru piciorul potrivit. Și multe altele.

Orice părinte care a mers cu copilul în parc sau la librărie știe că un astfel de drum este plin de opriri. Adesea, cei mici își întrerup călătoria pentru a studia lucrurile care li se ivesc în cale: gândăcei, pietre, ornamente, frunze căzute pe trotuar. Toate sunt fascinante pentu ei. Încurajați-i să pipăie scoarța unui copac, să examineze crengile, să privească păianjenii sau să privească luminile diferit colorate și semnelor magazinelor, să urmărească ușile care se deschid și se închid, camioanele care funcționează la ralanti și oamenii care se urcă în autobuze.

7. Posibilitatea alegerii

Pentru părinții, contează programul ordonat și respectat ferm. În acest fel, ziua trece mai ușor și mai cu folos. Nu le putem impune și copiilor aceeași disciplină. Nu la vârstă mică. La vârstă mică ne putem trezi că vor să-și ia pe ei canadiana fix în toiul verii. Sau că țin morțis să-și mânânce micul dejun din farfuria galbenă și nu din cea albastră. Și vor fi dispuși să meargă până-n pânzele albe cu această dorință a lor. O modalitate de a evita luptele pentru putere și a avea o viață mai liniștită este aceea de a da posibilitatea alegerii. 

Spunem: vrei să mănânci din farfuria galbenă sau din cea albastră? Spunem: mergi să verifici temperatura de afară și apoi alege una dintre aceste două haine. În esență, dvs. ați ales deja pentru ei restrângându-le opțiunile la două sau trei. Dar ei vor avea sentimentul că au obținut acel control la care râvnesc atât. „Ajută să îi poți oferi alegeri adecvate vârstei. Cam orice copil de doi ani poate decide dacă vrea să meargă pe un anumit drum în parc sau dacă la o masă vrea măr în loc de banană. Și iarăși vei câștiga dublu: copilul va învăța să ia decizii pentru el însuși și se va simți puternic și înțeles că o poate face”, este sfatul psihologului Miruna Jovin. 

La finalul zilei, un părinte cu copil mic s-ar putea simți ca și când ar fi traversat un câmp minat. Și are toate motivele. Trebuie să facă față tuturor schimbărilor de dispoziție, izbucnirilor de furie, actelor aleatorii de violență, zgomotului. Totul îi poate crea senzația că e în pragul nebuniei. Dar odată ce înțelege că există o metodă pentru a gestiona ”nebunia” acelui creier mic, că picii sunt gata să exploreze, să devină oameni de știință, stăpâni ai propriului destin și că există explicații pentru toate manifestările lor comportamentale - va fi mai bine echipat pentru a trece prin acest teren minat.

sursa