Pe parcursul celor șase ani de căsătorie, acest cuplul și-a dat seama că viața lor e legată de televiziune mai mult decât și-ar fi închipuit. Nadejda Verina, este prezentatoarea show-ului matinal «Утро на СТС» iar soțul ei Serghei, este operator TV. Chiar fiul lor Maxim s-a născut cu o zi înainte de Ziua Mondială a Televiziunii, marcată pe 20 noiembrie. Nadejda nu își alintă fiul și recomandă tuturor mămicilor să citească cât mai multe cărți despre psihologia și educația copilului, menționând printre autorii preferați pe Evghenii Komarovsky, Pamela Drukerman și Julia Gippenreiter. Ne-am întâlnit după emisiune în studiou, unde Nadia ne-a povestit cum e să călătorești „din televizor” acasă și de ce le este recunoscătoare Micilor Raparatori.
Nadejda, tu și Serghei v-ați întâlnit pentru prima oară la locul de muncă nu-i așa?
Da, ne-am întâlnit aici, la CTC. Și am avut o nuntă în direct.
Serios?
Da, am avut parte de o casătorie în direct cât se poate de adevărată. Pentru asta a fost invitat special și ofițerul stării civile, iar Serghei a fost înlocuit de un coleg. Totul a fost cât se poate de cinstit și de adevărat. Am avut și rochie de mireasă și un tort de nuntă, așa cum se cuvine.
Și nu v-ați făcut griji? Totuși erați în direct.
În acea zi eu îmi făceam meseria! L-am avut în vizită pe stilistul Victor Micușa, care ne povestea despre tendințele în coafuri de nuntă, în timp ce îmi punea bigudiuri. Fotograful nostru, Ross Tanner, de asemenea, a fost invitat în studiou, și, a vorbit despre tendințele în materie de fotografii de nuntă. În timp ce eu îmi îmbrăcam rochia de mireasă, colegii mei îl intervievau. Iar soțul meu, în rubrica culinară pregătea ultimul dejun de burlac. Și tot așa toată emisiunea! Poate de aceea nu am avut emoții sau griji legate de nuntă.
Deci televiziunea este direct legată cu viața voastră de familie.
Da, soțul meu cunoaște foarte bine culisele televiziunii, de aceea nu există nici gelozie și nici alte probleme legate de profesia mea. În general, televiziunea este un domeniu aparte, iar pentru cei care nu sunt familiarizați cu aceast domeniu, este greu să înțeleagă de ce ești încă la serviciu, atunci când ziua de lucru demult a luat sfârșit.
Dar Maxim își privește mama când aceasta e la televizor?
Așteptam clipa când va crește până la momentul în care voi porni televizorul și-i voi spune, "Maxim, ia uite cine este acolo pe ecran?", dar am omis un lucru: acum, dacă copilul își vede mama sau tatăl la ecran, nu este nimic neobișnuit. Cu toții avem filmulețe video de familie sau de la sărbătorile de iarnă, sau de la alte evnimente, de aceea efectul acesta de inedit dispare. Și iată că a venit momentul în care am aprins televizorul, și ... "Privește cine-i acolo? -Mama! (și nici o reacție) -Pune-mi te rog desene animate". Am fost oarecum ofensată (râde). Desigur, am înțeles că atunci când Maxim va crește, voi avea momentul meu de glorie. El va înțelege ce este televiziune și cum funcționează. În schimb, fiul meu a rămas foarte interesat de studiou după excursia de care a avut parte în timpul vacanței mele.
Luând în considerare tendința voastră de familie poate va fi și el om de televiziune?
(Râde) Camerele l-au impresionat deja!
Nu pot să nu vă întreb cum se împacă viața de familie și munca la TV, în condițiile lipsei totale de timp și a volumului mare de muncă?
Atunci când fiul meu abia se născuse și nu exista acea legătură maternă puternică, care apare de altfel mai târziu, nu înțelegeam de ce nu sunt la serviciu, de ce am grijă de casă, de ce sunt aici? După un foarte scurt timp, după ce s-a stabilit această legătură emoțională mamă-copil, am realizat că nu mă mai grăbesc să mă întorc la serviciu. Astfel un an și jumătate nici nu voiam să aud despre reluarea activității. La serviciu m-am întors când Maxim avea aproape doi ani, dar nici atunci nu pentru toată ziua, pentru că vroiam să îmi petrec cât mai mult timp cu fiul meu. Mai târziu, a mers la grădiniță, ceea ce a simplificat lucrurile. Câteodată, când vin obosită și nu am puteri să mă joc de-a căluții, mă prinde gândul că nu sunt mulțumită de mine, că nu sunt mulțumită de această situație. Încerc să mă revanșez în zilele de odihnă prin plimbări, jocuri, excursii ...
Financiar?
Să îi cumperi copilului o jucărie ca un fel de compensare pentru absența mamei, este cel mai simplu mod, dar cred că acest lucru este o mare greșeală și încerc să evit astfel de lucruri.
Noi cu Maxim avem o tradiție: în fiecare noapte ne culcăm în pat și el îmi povestește ce i s-a întâmplat la grădiniță, iar eu îi povestesc ce s-a întâmplat la serviciu: pe cine am avut invitați, dacă în vizită au fost careva sportivi, îi povestesc de unde au adus medalii de exemplu. Sau dacă am avut în studiou interpreți îi povestesc despre ei. Sunt conștientă de faptul că pentru el aceste lucruri sunt foarte abstracte, dar vreau ca el să știe că am avut o zi plină, și astfel sunt mai puțin îngrijorată de faptul că poate mi-am reluat prea devreme activitatea.
Dacă îți place meseria ta, aceasta este ca și un copil.
Desigur, aici obții emoții pozitive pe care le aduci acasă. Consider că este important ca o mamă să fie interesată de ceva, să aibă o ocupație, deoarece în cazul în care aceasta toată ziua se ocupă doar de copil, interesul său emoțional va fi limitat. Pentru mine este foarte important să comunic nu cu un număr nelimitat de persoane de aceea sunt la TV.
Desigur, mi-aș dori să fiu o mamă care se trezește la ora 6 dimineața iar primele 2 ore le petrece cu copilul, iar apoi merg împreună la grădiniță, iar seara se întoarce acasă de la locul de muncă fără să fie obosită dar… știm cu toții că acestea sunt povești iar realitatea este alta. Dar și copilul la rândul său trebuie să înțeleagă că nu îi este totul permis iar părinții nu trăiesc doar pentru el. Pentru fiecare mamă aceste lucruri întotdeauna balansează, iar cum să mențină echilibrul acestei balanțe, este o mare întrebare!
Reușiți să găsiți timp pentru a vă odihni în trei?
Da, și asta se întâmplă destul de des. Serghei prefer să ne petrecem timpul cât mai util pentru copil, iar asta înseamnă că dacă mergem în pădure la frigărui, nu vom face doar frigărui, ci vom explora toți copacii, vom învăța cum se numesc toate florile, de ce cresc anume acolo etc. Toate ieșirile noastre de acest tip se petrec sub foarmă de joc. Desigur, îmi place să stau întinsă la piscină și să nu fac nimic, dar o astfel de odihnă nu se prevede, cel puțin până când Maxim va fi mare (râde).
Dar dacă mama și tata nu știu răspunsul la întrebarea decelușului?
Răspundem sincer că nu știm și împreună cu Maxim cautăm răspunsul în internet. Acum copiii au o mulțime de întrebări care provin din desene animate și din emisiuni pentru copii la care adulții de multe ori nu știu au răspunsurile. Recunosc am învățat și eu multe datorită Micilor Reparatori care explică în detalii ce și cum funcționează.
E greu să fii mamă de băiat? Doar aveți doi bărbați în casă.
Și eu, uneori, mă întreb, care dintre ei este mai mare (zâmbește).
Nu aveți sentimentul că vă lipsesc jocurile cu păpușile și bentițele?
Nu știu. Intotdeauna am fost o fetiță dintre acelea care se jucau cu păpușile și bentițe și alte chestii, dar am avut prieteni băieți, deoarece cu ei era mai ușor să găsesc limbă comună. Poate că acesta este motivul pentru care astăzi nu am sentimentul că ceva îmi lipsește. În plus, am văzut că pentru fiul meu eu sunt regină, iar el este prințul meu. Pe de altă parte, nu am o fiică ca să pot compara. Se spune că băieții până la 4 ani sunt foarte atașati de mamele lor. Poate că atunci când Maxim va crește, situația se va schimba.
Atunci va petrece mai mult timp cu tata la pescuit, privind fotbal ...
Da, și mă pregătesc și eu emoțional pentru acest lucru. Nu vreau ca fiul meu să fie băiatul mamei, încerc să educ în el individualitatea. Întotdeauna încerc să îl pun în situația de a alege: îi ofer două cămăși, dintre care trebuie să aleagă una pe care să o îmbrace, la cumpărături e la fel, el trebuie să aleagă un singur lucru, și nu mă deranjează dacă începe să plângă în magazin și toată lumea se uită la noi. În acest sens, suntem fermi pe poziție.
Deci sunteți o mamă categorică?
(gânditoare) Da, da! Și asta în ciuda faptului că îmi iubesc nebunește fiul și avem o legătură emoțională foarte puternică. Dar, dacă vorbim despre unele lucruri categorice ... Pe de altă parte, ne înțelegem. Dacă el, de exemplu, vrea să îmi ceară ceva, o face fără capricii, dar dacă se întâmplă să facă capricii, să țipe din anumite motive atunci își ia un time-out, se calmează, iar apoi continuăm dialogul.
Ați recunoscut că vă place să citiți. Ce anume ați citit în timpul sarcinii?
L-am citit pe Komarovsky deoarece el explică detaliat tot ce ține de îngrijirea copilului, de aceea pentru mine a fost mai mult sau mai puțin ușor. Dar când am început să citesc cărți despre psihologia copilului, am realizat că acest lucru este periculos. Cu cât mai mult citești, cu atât mai mult îți dai seama că există atâtea combinații și fire pe care le pot crea că acest lucru este posibil numai prin încercare și greșeli, cu logica și inima. Nu pot spune că aplic unele tehnici, eu îmi ascult copilul, îl urmăresc atent, și dacă observ careva modificări în comportamentul său, încerc să găsesc cauza acestora. Dar este dificil.
În general, este dificil să-l auzi pe celălalt, noi nu întotdeauna ne auzim între noi.
Pentru că nu vrem asta. Dar dacă scopul tău este să-ți auzi copilul atunci te înveți cu timpul.
Probabil și femeia își schimbă atitudinea față de ceilalți, atunci când acesta devine mamă și învață să își asculte copilul.
Probabil! Comunicarea cu copilul este o cu totul altă realitate. Și în timpul sarcinii, totul părea atât de ușor ...
Ați avut parte de o naștere în parteneriat?
Da, și au fost 17 ore petrecute împreună (râde).
Dar acum, cum credeți trebuie sau nu, ca soțul să asiste la naștere? Discuțiile la acest subiect sunt foarte aprinse.
Eu cred că decizia de a participa la naștere trebuie să o ia bărbatul. În ceea ce ne privește pe noi, eu niciodată nu am insistat asupra acestui lucru. Serghei în timpul sarcinii avea această tendință, iar eu nu m-am opus, deoarece știam că prezența lui mă va ajuta foarte mult, cum de altfel s-a și întâmplat. Eu de fapt mai aveam o fobie, îmi era teamă să nu îmi schimbe copilul, de aceea atunci când mi-au luat copilul și l-au dus în camera de alături să îl cântărească, m-am îngrijorat. În schimb Serghei era acolo, în plus, el a fost primul care a strigat în toată maternitatea că avem un fiu. Noi doar nu am știut sexul copilului până la naștere.
Așa a fost gândit?
Da, a fost decizia noastră comună. Am vrut să păstrăm intriga.
Aceste 17 ore petrecute împreună au influențat relația de mai departe?
Cum să spun ... Cred că dacă un cuplu se hotărăște să meargă la naștere împreună, aceasta este deja o dovadă că soții se cunosc foarte bine reciproc și au încredere unul în celălalt, iar acest moment unic poate doar confirma asta. Pentru mine a fost foarte important acest moment, și îi sunt foarte recunoscătoare lui Serghei, ajutorul lui este de neprețuit.
Cui îi seamănă mai mult Maxim?
Mi se pare că la temperament îi seamănă lui tata. Amândoi sunt "gânditori". Maxim poate petrece mult timp în contemplare și observare. Iar de la mine, Maxim a moștenit, probabil, dorința de a încerca să participe la tot ceea ce se întâmplă atât acasă, cât și la grădiniță.
Ce a fost cel mai dificil pentru dvs. atunci când v-ați format ca familie?
Poate faptul că am înțeles că deciziile nu depind doar de mine? Eu Sunt de fapt o persoană foarte independentă, de aceea nu am o problemă de a lua o decizie – de una singură. Dar când sunteți deja în doi, apoi în trei și atunci când depindeți unul de altul este altceva. Te gândești că dacă aș fi fost singură procedam așa sau altfel, dar acum trebuie să iei în considerarea mai multe nuanțe, aspecte, iar acest lucru ... pentru mine înseamnă limitarea libertății, libertatea de luare a deciziilor. Nu este ușor.
Adică dintr-un jucător solo te transformi în unul de echipă?
Exact! Și cele mai multe dispute dintre mine și soțul meu sunt acelea în care el încearcă să-mi transmită că suntem deja o echipă. În general, mai avem asupra la ce lucra și învăța. În ceea ce privește copiii, este important ca noi, părinții, să înțelegem că un copil nu poate fi ideal, cândva și el va înțelege că nici noi nu suntem perfecți.
Interviu realizat de Irina Caruş
