Ajungând la întâlnire cu două minute întârziere, Lilia și-a cerut scuze, iar eu am înțeles că voi discuta cu o persoană foarte responsabilă și disciplinată. Deși, ținând cont de faptul că soțul Liliei, Vladimir Țurcan, este general-maior de poliție și ex-ministru de interne, poți cădea sub influența stereotipurilor. Dar nu e așa: în această familie domnesc nu rangurile și titlurile, nu soțul sau soția, ci respectul reciproc, dragostea și grija. Lilia recunoaște că scopul principal al vieții ei este perfecționarea și dezvoltarea personală, iar copiii încearcă să îi educe prin puterea exemplului personal. Iar pentru Vladimir, familia este colțișorul său de rai, pentru că lucrul îl ocupă în totalitate. Cu cât înaintează discuția, cu atât mai mult cad sub vraja acestei femei extraordinare.
Lilia: O, da. Soțul are trei copii din prima căsătorie: două fiice gemene, Nastea și Catea, și fiul mai mare, Maxim. Ei sunt căsătoriți deja și au copii. Noi cu soțul avem doi fii. Este într-adevăr o familie mare! Avem și o tradiție: înainte de Anul Nou, ne întâlnim toți într-un restaurant, pentru a ne ura la mulți ani, așa că se adună multă lume (zâmbește). Înainte ne strângeam acasă de Revelion, însă mereu cineva era absent: ba într-o călătorie, ba alte obligații… De aceea, cu câțiva ani în urmă am inventat acest format. Iar mie îmi place mult să cumpăr și să fac daruri, și de fiecare an înainte de sărbătorile de iarnă întocmesc o listă imensă de nume și preferințe.
Lilia: Da, iar eu mi-am asumat această responsabilitate. Înainte soțul era cel care se ocupa de cadouri, dar mai târziu, din lipsă de timp, am preluat eu această sarcină.
Lilia: Acasă nu vorbim despre serviciu, așa am decis la un moment dat. Era un timp când el aducea problemele de serviciu acasă, inclusiv situațiile stresante, care, vă dați seama, nu lipsesc la serviciul său. Atunci am spus în felul următor: „Eu te înțeleg, te susțin, dar familia noastră trebuie să fie locul unde vii și te odihnești. Unde te simți confortabil, în pofida tuturor problemelor din afară”. Iar eu, ca soție, mă străduiesc să nu creez probleme acasă, mă ocup în totalitate de treburile casnice, de copii. Soțul mă ajută atunci când suportul bărbătesc este într-adevăr necesar. El este un om de cuvânt, un om de acțiune, cu asta m-a cucerit. Casa noastră este un loc liber de politică!
Lilia: Mie îmi place, la bucătărie, pe fundal. Îmi plac filmele bune, dar, desigur, cât lipsesc copii. Cum numai cel mare vine de la școală, iar cel mic de la grădiniță, tot timpul meu îl dedic doar lor.
Lilia: Cel mare, Egor, 13, iar cel mic, Daniel, 5.
Lilia: Da, este deja adolescent! Vocea începe să i se schimbe. În general, băieții noștri au caractere foarte diferite. Trebuie să vorbești permanent cu ei, să-i îndrumi. Nu poți să îi lași fără atenție, trebuie să acorzi mult timp pentru educație. Și, ținând cont de faptul că eu sunt cea care petrec cu ei mai mult timp, aceasta mă influențează și pe mine: se schimbă comportamentul, caracterul, viziunile…
Lilia: (zâmbește) Da, este adevărat. Mi se spune că mașina o conduc ca un bărbat. Bine măcar că nu mă apuc să o repar! Dar dacă e să ne întoarcem la băieți, încerc să îi determin să fie curajoși, responsabili; vreau ca fiii mei să poată lua decizii în mod independent și să își asume răspunderea pentru ele. Vreau să își aleagă singuri calea în viață, ceea ce își doresc. Eu am fost crescută și educată în timpurile când multe ne erau impuse de părinți. Probabil nu existau nici posibilitățile de acum, iar părinții își doreau, deseori, ca ai lor copii să realizeze ceea ce nu au reușit ei. Dar eu vreau ca băieții mei să se ocupe cu ceea ce le place, ca lucrul să le aducă plăcere. La fel ca mulți adolescenți, Egor este acum absorbit de gadget-uri, ceea ce, după cum bine înțelegeți, reprezintă o problemă. Însă acesta este viitorul, iar noi nu ne putem opune progresului, el se mișcă cu pași imenși.
Lilia: Da, dar aceasta depinde foarte mult și de caracterul copilului. Pe de o parte, dacă vorbim despre cel mare, eu înțeleg și văd că pentru adolescenții de vârsta lui există prea puține cercuri de interese, cluburi, centre de divertisment, care ar putea să îi sustragă din această realitate virtuală. Eu am găsit un astfel de club, dar m-am ciocnit de altă problemă: abia de reușeam să îl conving să meargă! Copiii comunică doar virtual, iar în realitate le este foarte greu să stabilească contacte. Ce să facem? Încercăm să ne împrietenim cu mamele băieților din clasă, pentru ca ele să își înscrie copiii la același club: dacă merg doi-trei băieți din clasă, e mai ușor, au „companie”. Acolo mai fac cunoștință cu cineva și așa mai departe. Singur e atât de greu! Apare dintr-odată o rezistență. Așa că sunt foarte mulțumită că am găsit susținere din partea altei mame, noi reprezentăm o autoritate pentru copiii celeilalte, și deocamdată asta funcționează.
Lilia: Nu știu dacă e așa, cel mic este foarte diferit de cel mare. Danic, spre deosebire de Egor, este foarte activ, nu poate sta locului. Până nu demult, nu cred că reușeam să îl fac să stea într-un loc nici măcar cinci minute. Toate jocurile lui Danic sunt energice, el petrece afară tot timpul liber. Chiar și desene animate a început să privească abia cu trei luni în urmă. Până atunci, am avut chiar un caz la grădiniță, când educatoarea i-a întrebat pe copii care sunt eroii lor preferați din desene animate. Iar noi nu știm, pentru că nu ne uităm deloc la televizor. Daniel găsea tot ce îl interesa în lumea înconjurătoare și nu avea nevoie de toate aceste mijloace de comunicație. Acum mă ajută la bucătărie, poate face curat în casă, spală chiar și podelele! Eu înțeleg că toate se vor schimba în curând, dar deocamdată asta îl ține departe de gadgeturi. Deși, trebuie să recunoaștem că vine o perioadă când copiii lasă deoparte toate aceste jucării și își mută atenția spre altceva.
Lilia: Cel mare, de exemplu, caută foarte multe informații pentru hobby-ul său și, ceea ce mă bucură cel mai mult, în limba engleză. În așa fel repetă, învață noi cuvinte. Pe lângă limba de stat și rusă, el învață și germana. Cred că este corect: în lumea modernă, cu cât mai multe limbi străine știi, cu atât mai bine. Cel mic adoră să construiască, are diferite seturi de lego și el, ca orice copil creativ, nu le face doar după scheme, inventează diferite chestii. Și pe Internet Danic construiește, doar că în realitatea virtuală. Deși noi cu soțul, desigur, îl învățăm și să citească, și să scrie, și să calculeze. Eu încerc să observ toate preferințele și interesele băieților, să înțeleg unde se simt confortabil, iar dacă nu, să îi stimulez într-o direcție sau să îi temperez în altele, dar în nici un caz să nu interzic categoric. Pentru că fructul oprit este foarte tentant, și spun asta din experiență proprie. Tendința de a contrazice este foarte puternică. Căci și noi rămânem copiii, chiar și atunci când creștem! Eu am fost de curând într-un magazin de jucării și mă uitam ba la un animăluț moale, ba la altul. La un moment dat, de mine se apropie un bătrânel și îmi spune: „Mămicuțelor, voi alegeți jucăriile cu care ați vrea să vă jucați voi! De ce veniți singure la aceste magazine, fără copii?” La început am fost șocată, dar mai târziu am înțeles că el avea dreptate! Eu aleg jucării după gustul meu, iar atunci când vreau să îi fac o surpriză copilului, este foarte complicat să aleg ceva ce să îi placă. Da, atunci când cumpăr „Lego” este mai ușor. Dar cu jucăriile moi e altă treabă. Celui mare am încercat să îi dăruim cărți, dar nu a fost foarte entuziasmat.
Lilia: Citește, dar cu greu. Egor citește doar ceea ce este inclus în programa școlară. Odată am reușit să îl interesez, i-am povestit despre o carte a lui Jules Verne pe care am citit-o la vârsta lui… A părut interesat, a citit-o în două zile, nici nu s-a dezlipit de ea. Dar… asta a fost. Procesul nu a mers mai departe. Eu încerc să citesc tot timpul, să îi fiu exemplu.
Lilia: Fotbalul, foarte serios, dar au apărut probleme de sănătate și am fost nevoiți să întrerupem antrenamentele. La această vârstă, copiii sunt atât de implicați în ceea ce le place, studiază istoria hobby-ului lor, toate detaliile… Și Egor nu doar juca, el cunoștea toate nuanțele fotbalului. Eu mă bucuram mult, desigur, deși el rămânea după lecții la antrenamente, nu răspundea la telefon, iar eu nu știam de ce nu a ajuns încă acasă. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat și asta l-a distrus. Mai mult, și-a schimbat radical hobby-ul: acum se interesează de mașinile de cursă. Dar și în acest caz studiază totul foarte detaliat, iar eu nu mai pot susține discuții la această temă, pentru că nu îmi ajung cunoștințe! Cunoștințele mele se rezumă la volan și schimbătorul de viteze!
Lilia: Da, ei își schimbă viziunile, se schimbă ei înșiși, uneori se jenează, alteori se închid în sine. Și au nevoie de susținere, probabil, mai mult decât copiii mici. Ei pot să se comporte inadecvat, dar nu trebuie să avem față de ei aceeași abordare ca față de adulți. Ei sunt asemenea unor mici erupții de vulcan într-o perioadă de acalmie: se poate întâmpla ca două-trei zile nici nu-l vezi, nici nu-l auzi, metaforic vorbind, apoi, dintr-o dată, totul se schimbă! Deși probleme mari, care să îmi dea bătăi de cap, slavă Domnului nu avem.
Lilia: Ei se simt bine în familie, aici pot fi ei înșiși în totalitate. Se simt atât de bine acasă, încât cu greu îi poți scoate undeva în week-end. Să mănânce ceva „nesănătos”, mai treacă-meargă. Dar în general… Aș vrea foarte mult să ieșim, să petrecem cumva sfârșiturile de săptămână. Dar fiul spune: „Nu am fost acasă toată săptămâna, vreau să stau acasă!” În schimb, este de acord să iasă chiar și în week-end pentru un burger (râde). Eu nu sunt adepta sistemului superprotectiv, nu consider că este corect să le interzici categoric anumite lucruri. Și eu vreau uneori ceva „nesănătos”. Măcar puțin. Iar dacă încerci să le interzici categoric, copiii vor vrea anume aceste lucruri.
Lilia: Este adevărat, părinții caută deseori trăsăturile tatei, mamei, bunicilor în copil… Dar trebuie să observăm copiii și să înțelegem ce reprezintă ei ca individualități, ca personalități. Trebuie să lăsăm copilul să fie el însuși, și aceasta este știința cea mai importantă pentru părinți. Și nu trebuie să uităm că și noi ne schimbăm, eu caut armonia în viață, în pofida influenței circumstanțelor exterioare. Nu este un proces ușor, și ceilalți sunt nevoiți să se schimbe, dar e un lucru necesar. Iar eu vreau ca băieții mei să fie ei înșiși, să nu le impun anumite lucruri ca mai apoi să aud: „Mama, tu ai vrut aceasta, nu eu, eu sunt cu totul altfel”. Eu le permit acum copiilor să facă greșeli, deoarece consider că este important să înveți din greșeli în copilărie, și nu la 20-30 de ani, când trebuie să zbori, nu să te împiedici de orice fleac. Îl învăț pe Egor să își rezolve singur problemele cu notele de la școală. Îl pot ajuta cu niște mediații, dacă este nevoie, dar să merg la școală să vorbesc cu profesorii – nu, aceasta fiul trebuie să o facă singur.
Și eu deseori mă gândesc la ceea ce aș vrea să fac la această etapă a vieții. Sunt medic după profesie și îi mulțumesc foarte mult mamei care m-a îndrumat spre această specialitate, deoarece cunoștințele medicale sunt importante și în viață, și pentru familie. Și acum, când se încheie concediul meu de îngrijire a copilului și trebuie să revin la serviciu, mă gândesc dacă ar trebui să continui să lucrez în acest domeniu. Oare aceasta vreau acum? În prezent pentru mine este foarte important să fiu alături de copii și să îi ajut să devină adevărate personalități. Știu că acum au mare nevoie de suportul meu. Nu exclud lucrul de tot. Dar vreau să găsesc o ocupație pe placul sufletului, cu un program flexibil și care să îmi aducă plăcere. Uite-așa!
Lilia: Pentru mine, ca mamă, este foarte important contactul fizic cu copiii și comunicarea. Să îi sărut, să îi îmbrățișez, să îi susțin, să îi laud… Dacă ar fi după mine, i-aș îmbrățișa și pupa toată ziua! S-au obișnuit cu asta. Iar eu consider că este foarte important pentru băieți, deși soțul nu este de acord, spune că băieții trebuie să crească bărbați. Dar eu cred că tandrețea este o calitate necesară pentru bărbați. Aceasta îi apără de multe ispite și permite bărbatului să se deschidă atunci când vine vremea. Băieții nu trebuie să evite manifestările de tandrețe și afecțiune.
Lilia: De acord. Iar bărbăția reprezintă capacitatea de a soluționa probleme, de a răspunde pentru acțiunile tale, de a manifesta independență și de a fi capabil să îți ai de grijă: să îți speli, să îți pregătești de mâncare, să ai grijă de casă și să nu depinzi de astfel de lucruri. Îl încurajez pe băiatul cel mare atunci când încearcă să „gospodărească”: poate fierbe paste, poate face un sos pentru ele, ca mama, și chiar dacă este cam ars, nu-i nimic, e abia începutul! Data viitoare va ieși mai bine. „Mamă, este gustos? – Super delicios!”
Lilia: Eu sunt destul de democratică în problemele gastronomice și gătesc ceea ce vor ai mei aici și acum. În plus, nu insist să mănânce tot din farfurie – eu sunt adepta moderării, când mănânci atât cât vrei. Și când vrei. L-am obișnuit pe soț să nu aștepte atunci când îi este foame, până se adună toată familia în jurul mesei. Da, îmi place când luăm masa împreună, dar dacă nu reușim din cauza programului diferit al zilei, de ce să nu mănânci când ți-e foame?! Sau din contra, să mănânci dacă nu vrei?
Lilia: (zâmbind) Înțelegerea faptului că soția îl iubește și procedează în așa fel încât să îi fie lui bine. Eu, apropo, încă nu l-am învățat pe soț să zâmbească atunci când vorbește cu oamenii în legătură cu serviciul, cu jurnaliștii. Și eu, și toate rudele, prietenii și apropiații lui știm că Vladimir Țurcan este un om bun, vesel, sufletul petrecerii. Dar la serviciu el este foarte sever și exigent, iar expresia feței trebuie să fie corespunzătoare. Când am aflat că la serviciu toți se tem să se apropie de el, am fost foarte mirată. Se pare însă că se tem nu de el, ci de severitatea lui, și l-am sfătuit să zâmbească mai mult. După aceasta colegii de serviciu i-au văzut și cealaltă parte, l-au văzut așa cum este el de fapt. Și el se simte mai bine. A devenit mai liniștit, are mai puține stresuri.
Lilia: Eu admir blândețea pe care soțul o manifestă în familie, ca soț și tată, și respectul pe care îl arată femeii. Atunci când trebuie, el poate fi sever și exigent. Dar asta la serviciu, nu acasă.
Interviu realizat de Irina Caruş
