Olga este o călătoare pasionată și creatoarea propriului magazin pentru copii, dar și o tânără mămică a unui băiețel de un an și o soție iubitoare, păstrătoare a căminului familial. Împreună cu soțul Igor merg pe același drum, încercând să se susțină reciproc și să rezolve toate problemele prin dialog și bună înțelegere. Ne-am întâlnit într-o cafenea din capitală, care oferă o panoramă splendidă a orașului. Și nu a fost o simplă întâmplare: acest fundal a devenit o ilustrație nu doar a întâlnirii „interactive” dintre Olga și Igor, ci și a viziunii vaste asupra lumii a acestor oameni interesanți.
Internetul a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare extraordinară, experiența arătându-ne că foarte multe cupluri fac cunoștință pe net, iar apoi creează familii. În prezent este greu să găsești o persoană care nu navighează pe internet; din contra, mai multe semne de întrebare ridică persoanele care nu sunt prezente în rețea (zâmbește). Oamenii comunică, se găsesc unul pe altul, nu este nimic ciudat în asta.
Nuu… era vorba doar despre comunicare, mai mult în glumă. I-am scris lui Igor că l-am văzut lângă Academia de Studii Economice; el s-a interesat în ce perioadă a zilei, a mai întrebat ceva… uite așa s-a legat o conversație. Dacă e să fiu sinceră, eu nu îl văzusem, era doar un pretext inventat (râde). Tot discutând, am înțeles că este un interlocutor interesant, deși din poză nu mi se părea deloc atrăgător, nu era genul meu de bărbat.
Ezitam să mă întâlnesc cu el: și faptul că preferam alt gen de bărbați avea rolul său. Însă într-o zi el m-a văzut – de data asta nu mai era o glumă – și mi-a scris: „Astăzi te-am văzut, ajunge să ne ascundem unul de altul, hai să ne întâlnim off-line.” Ținând cont de nesiguranța mea, am decis că cel mai bun loc de întâlnire este teatrul, pentru că este un loc de unde poți oricând pleca fără să creezi probleme. Într-o cafenea trebuie să comunici, și ce te faci dacă această comunicare nu îți aduce plăcere?.. La teatru însă – privești spectacolul și poți pleca acasă. Dar când ne-am întâlnit, inima mi-a tresărit de îndată ce l-am văzut. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Am înțeles că vreau de la acest om mai mult decât o simplă corespondență pe internet. Igor mi-a povestit mai târziu că a simțit la fel. Din acel moment au trecut șapte ani și noi nu am petrecut separat nici măcar o zi.
Eu îmi doresc mereu să am pe cineva alături. Nu am avut momente în care să fi obosit de atenție sau de comunicare. Dimpotrivă, întotdeauna îmi părea că e prea puțin – în perioada întâlnirilor voiam să petrecem mai mult timp unul cu altul.
Nici el, cu siguranță, nu își căuta o soție. Igor nu este mare fan al rețelelor sociale, însă așa au hotărât, probabil, astrele, iar el a răspuns și dialogul a continuat. Iar prima întâlnire a fost foarte interesantă: a fost cât pe ce să îmi ratez fericirea!
S-o ratez dormind, în sensul direct al cuvântului. Eu nu întârzii niciodată. Și nici Igor. Însă atunci, fiind în anul întâi de facultate, oboseam rău de tot, aveam multe de învățat și după ore, când ajungeam acasă, adormeam instant. În acea zi trebuia să ajung la teatru la șase fără zece, la șase începea spectacolul. Însă când am deschis ochii, era deja cinci și patruzeci! Am tras pe mine hainele care mi-au căzut sub mână, de pieptănat nici nu putea fi vorba, și am luat-o la fugă. Locuiam în apropiere, de aceea am reușit să ajung cu două minute înainte de spectacol… Igor a recunoscut mai târziu ca era gata să plece.
Deși Igor adoră teatrul, nu cred că în acea zi ar fi mers singur. S-ar fi indispus și ar fi renunțat.
Aveți dreptate. Această trăsătură – punctualitatea – este caracteristică și soțului, iar eu o consider una dintre cele mai importante calități ale lui. Când stabileam o întâlnire, el venea să mă ia de fiecare dată la aceeași oră – minut în minut. Puteam ieși din casă la ora „x” fără să vorbim și știam că mă așteaptă. Acum el ajunge seara acasă la aceeași oră, ceea ce mă scutește de emoții inutile.
Acum mă gândesc foarte des la această problemă, pentru că atunci când lucram la revistă („Simplu și gustos” – nota aut.), aveam cu mult mai mult timp liber și în fiecare zi găseam idei noi, gustam multe preparate și îmi doream să ajung cât mai repede acasă pentru a găti pentru soțul meu. Asta a durat o perioadă destul de îndelungată și se întâmpla foarte rar să gătesc, de exemplu, pentru două zile odată. Îmi plăcea să fac preparate elaborate, deserturi complicate, care necesitau câteva ore. Acum însă, când am început să lucrez în afara sferei culinare, îmi rămâne foarte puțin timp pentru gătit și prefer bucatele care sunt gata în 20-30 de minute. Soțul, desigur, vrea diversitate, de aceea mi-am făcut lunea zi liberă: le spun tuturor că nu lucrez în această zi și o dedic în întregime familiei. În așa mod îmi pot surprinde soțul cu noi preparate savuroase.
(meditativ) Încerc să rememorez acum… mâine băiețelul nostru împlinește un an și, dacă mă uit în spate, nu aș putea spune că aveți dreptate. Desigur, au fost anumite momente, cum se întâmplă în cazul tuturor, dar foarte puține: am avut parte, întotdeauna, de ajutor, m-au ajutat mult și mama mea, și mama lui Igor. În prima săptămână după naștere mama stătea cu mine și cu copilul de dimineață până seara, pentru ca eu să mă pot odihni, de aceea nici nu înțelegeam de ce mămicile spun că obosesc de cad din picioare. Și acum Igor mă ajută foarte mult cu copilul.
Igor știe să facă orice pentru copil. Îi pot lăsa liniștită singuri o zi întreagă: schimbă și scutece, îi face și băița… De aceea nu am avut parte de perioade mai complicate, cum se întâmplă uneori altor mămici.
Depresii, nu. La început, când vedeam vrafuri de hăinuțe care trebuiau spălate și călcate, am conștientizat la un moment dat că viața mea s-a schimbat odată cu apariția copilului și că nimic nu va mai fi așa ca înainte, însă această senzație a dispărut de la sine… Și nu a mai apărut niciodată.
Da, și aveam parte mereu de ajutor, iar atunci când voiam puteam ieși cu soțul la plimbare, la distracție. Cu alte cuvinte, viața s-a schimbat, în principiu, spre bine. Totul ce era important a rămas neschimbat, doar că a apărut și un mare miracol.
Afirm întotdeauna că am avut noroc cu ei. Așa s-a întâmplat că nici părinții mei, nici părinții lui Igor nu se implică în treburile noastre de familie. Mama mea îl adoră pe Igor și sper că părinții soțului au aceleași sentimente față de mine. Ei sunt pentru mine un exemplu, familia lor se bazează pe relații sincere de dragoste și prietenie. Și mama lui Igor, prin felul cum arată, prin felul cum își construiește relațiile cu copiii, cu soțul… Este o femeie plină de tact. Într-un cuvânt, este un model de urmat. Am observat că și soțul, văzând acest tip de relații în familia părinților, se străduiește să construiască și în familia noastră relații asemănătoare. La fel cum tatăl lui își petrecea tot timpul cu Igor și sora lui, și el încearcă să facă pentru fiul nostru tot ce poate.
Foarte mult! Și al treilea, și al patrulea (râde). Acum însă avem de urmat niște planuri: primul copil ne-a motivat să ne dezvoltăm, să creștem ceea cea ce am obținut și cred că atunci când vom da copilul la grădiniță ne vom ocupa de al doilea. Mi-aș dori o fetiță: în magazine admir toate aceste lucruri minunate făcute pentru ele – rochițe și toate cele…
Chiar foarte mult. Eu am început de la breton: am purtat breton foarte mult timp și nicidecum nu puteam renunța la el. Când s-a născut copilul, am înțeles: trebuie să mă schimb, iar renunțarea la breton a fost primul pas. Apoi, activitatea mea profesională – mărfurile pentru copii, alte lucrușoare interesante pentru copii – toate acestea se datorează băiatului. În mare, toate au început atunci când, fiind în căutarea unor lucruri interesante pentru el, am înțeles câtă bătaie de cap îți poate provoca găsirea, comandarea, transportarea FIECĂRUI obiect în parte. În special livrarea este extrem de scumpă, dacă vorbim despre un lucru singular… Cu timpul și soțul a început să îmi sugereze că trebuie să mă angajez, să nu stau acasă… Nu voia să mă transform în casnică.
A avut un exemplu bun – mama, care și-a construit o carieră de succes. El m-a orientat spre a lucra cu produsele pentru copii Good baby. Dar am și un vis al meu, pe care voi începe să îl transpun treptat în viață. Nu regret nicio clipă – munca îmi aduce o plăcere imensă, văd rodul eforturilor mele nu doar pe plan financiar, ci și în planul comunicării cu oamenii, numărului mare de noi cunoștințe, inclusiv mămici și prieteni pentru fiul nostru. Intenționez să organizez un showroom, unde mămicile să aibă posibilitatea să comunice între ele.
Fiind o persoană pasionată de gătit și de bucătărie, mult timp am visat să lucrez în domeniul vaselor de bucătărie și mărfurilor pentru casă. Căutam branduri care nu erau prezente pe piața țării noastre, însă o parte dintre acestea au apărut deja, dar mi-au rămas ideea și dorința de a aduce în țară obiecte interesante pentru casă, care sunt sigură că vor fi pe placul oamenilor. Am multe idei pe care le voi realiza neapărat, deschizând o a doua direcție de activitate.
Nu, categoric. Mi-am angajat o asistentă și sper că voi fi un pic mai liberă, pentru că soțul și familia sunt prioritățile esențiale și ei nu trebuie să sufere din cauza că sunt prea ocupată. Sigur, Igor mă încurajează să mă ocup de afacerea care îmi place, dar nu în detrimentul familiei.
Este foarte înțelegător. Desigur, dacă s-au adunat prea multe, își poate exprima nemulțumirea, însă prea pretențios nu este. E un lucru bun, pentru că cerințele stricte și imperioase deseori provoacă o reacție de protest.
Cel căruia îi plac călătoriile nu va renunța niciodată la această pasiune. Când am planificat nașterea copilului, călătoream activ – am mers în luna de miere în Tailanda, în alte țări – știam că mai târziu nu vom putea, iar dorințele erau multe și diferite… După nașterea copilului am călătorit, probabil, de patru ori. Am fost în Austria, Italia, de câteva ori în România, am vizitat și Odesa. Nu s-a redus numărul de călătorii, ci doar durata acestora. Acum putem pleca doar pentru două-trei zile, în week-enduri, pe când înainte lipseam cu săptămânile. Aveam programată o călătorie pentru iarna aceasta, dar am renunțat, pentru că de fiecare dată când revenim copilul face mofturi. În lipsa noastră el rămâne cu bunicuțele, care îl răsfață peste măsură. Așa că la primăvară vom călători toți împreună: băiatul merge destul de bine, este curios și sperăm că va fi interesant pentru el.
Ne pregătim. Și anterior, când țineam blogul, adunam cu atenție orice informație, studiam, căutam locuri neordinare, care nu se găsesc în ghidurile turistice, îmi făceam prieteni noi – ca urmare am mulți prieteni în toate colțurile lumii. Ei îmi arătau cu totul alte aspecte ale orașelor și țărilor, pentru că locurile incluse în ghiduri nu sunt, de multe ori, cele mai bune și interesante de vizitat. Aveam completate câte cinci-șase pagini: ce trebuie văzut, unde trebuie mers, magazine de suveniruri interesante, nu cele de producție chineză. Acum se pregătește soțul. Eu îi spun: „Mi-ai promis că îmi vei arăta și îmi vei povesti totul, e timpul să o faci!” Îmi este greu să stabilesc itinerare fără ajutorul soțului. Igor se poate orienta și fără hartă, el știe întotdeauna încotro să meargă. Deseori mă mir cum reușește. În plus, are răspunsuri la toate întrebările – citește foarte mult și mă surprinde dorința lui de cunoaștere. Și fiul îi seamănă, pur și simplu adoră cărțile.
Totul se datorează dădacei. Ea este o femeie foarte citită, îi citește permanent băiețelului, știe și foarte multe poezii pe de rost, dintre cele mai lungi. Îi spune povești, istorioare… Iar băiatului îi place să își petreacă timpul în colțișorul său cu cărți. Ia o carte și ți-o aduce să îi citești. Odată am făcut un experiment: am vrut să știu dacă ascultă sau doar are nevoie de un sunet de fundal. S-a dovedit că ascultă! Totodată se plimbă prin apartament, meșterește câte ceva…
Sper!
(privește pe geam) Uite-i că merg la plimbare! Natașa este foarte inventivă, creează jocuri interesante cu obiectele obișnuite, deși băiețelul nostru are foarte multe jucării. Mulți ne întreabă cum se face de copilul nostru este atât de bine dezvoltat la vârsta de un an. Știe și poate atât de multe! Le spun tuturor că este meritul integral al dădacei. Dacă eu aș fi stat cu copilul acasă, nu știu dacă el ar fi cunoscut atât de multe lucruri. Mămicile nu au niciodată timp suficient, din păcate.
Dădaca noastră nu este pedagog, dar este mămică a trei copii. Pur și simplu are acest talent. Nu pot spune că ne ocupăm în mod special de copil – el învață totul sub formă de joc și se dezvoltă. Nu ne-am stabilit o sarcină strictă și exactă să îl dezvoltăm, este un proces natural. Copilul are nevoie de atenție și dacă o primește, se dezvoltă. Consider că dădaca, care se află cu copilul tocmai în acea perioadă a zilei când el este cel mai atent și concentrat, trebuie să se ocupe de dezvoltarea copilului, și să nu se limiteze la îngrijire și alimentare.
Să vă spun drept, la început nici nu voiam să aud – șase luni am refuzat, însă cu timpul, desigur, necesitatea a devenit stringentă, iar Igor repeta tot mai des că avem nevoie de o dădacă. Cred că m-am întâlnit cu peste 20 de persoane și nu mi-a convenit niciuna. Pe Natașa am cunoscut-o pe net (toate mi se întâmplă pe net!). Nu avea experiență în domeniu, iar acesta era criteriul de bază la selectare, cu toate acestea ne-am întâlnit. Am înțeles că trebuie să îi dau o șansă și nu am regretat nicio secundă. Sper că este o colaborare de durată, acum vrem mai mult de un singur copil!
Suntem mari iubitori de date, le sărbătorim pe toate: ziua în care ne-am cunoscut, ziua în care ne-am căsătorit. Vreo doi ani, în perioada când ne întâlneam, sărbătoream în fiecare lună (râde). Avem o diferență de o săptămână între data când am făcut cunoștință și cea a căsătoriei, nu am putut fixa nunta în aceeași zi pentru că era toamnă și ne făceam griji pentru timpul urât. Iar ziua în care ne-am cunoscut o considerăm „ziua aceea” de la teatru.
La o casă proprie: o văd deja, îmi imaginez cum va fi amenajată. Îmi doresc ca fiul să crească sănătos și să le reușească pe toate, să aibă o activitate care să îi placă și să nu depindă de nimeni. (zâmbește) Probabil pentru că așa sunt eu…
Interviu realizat de Irina Caruş
