Facultatea de psihologie este cea de-a treia specialitate absolvită de Mariana, după vârsta de 35 de ani, conștient, ca fiind profesia visată. Acum ea este convinsă că fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, își găsește chemarea, doar că este important să înțelegem cât mai devreme cine suntem și de ce avem nevoie în viață. Mariana și Iurie sunt căsătoriți de 15 ani și educă doi băieți – Alexandru și Maxim. Am pregătit dinainte o mulțime de întrebări despre membrii familiei și tradiții, fiind convinsă că tocmai despre asta vom vorbi. Dar totul a ieșit altfel: probabil așa se întâmplă atunci când vorbești cu un psiholog.
Mariana: (zâmbește) Înțelepciunea japoneză, asiatică este o filozofie de viaţă aparte. Ea ne învață multe și ne îndeamnă la meditare. La fel se întâmplă cu această maximă. Nu zic că avem o familie ideală, am trecut prin diferite perioade de adaptare, am cunoscut și crize. Iar dacă e să ne întoarcem la înțelepciune, ieroglifa chinezească desemnând criza are și o a doua semnificație – posibilități. Ca urmare, viața ne-a dat posibilitatea să ne cunoaștem în diferite situații, ne-a permis să creștem și să ne dezvoltăm. Noi am acumulat experiență, acea experiență fără de care este greu să consulți oamenii, bazându-te doar pe cunoștințele teoretice.
Mariana: Sarcina fiecărei femei, ca și a fiecărui bărbat, este să reușească edificarea unor relații cu partenerul său. Nu spun „cu jumătatea sa”. Pentru că avem nevoie în viață să încercăm să fim „întregi” și ne dorim să putem trăi… „în armonie” – un alt clișeu – ca să avem o viață echilibrată și plină atât împreună cu un partener, cât și fără el. Pentru ca să nu ne temem de singurătate. Pentru că, deseori, din teama de a nu fi singure, femeile refuză să își schimbe viața și duc o existență destul de jalnică cu un partener care, în astfel de situații când femeia este victimă, reprezintă agresorul. Și amândoi sunt nefericiți! De aceea trebuie să învățăm să trăim singuri, pentru a nu ne teme de o relație cu cineva, pentru ca femeia să nu fugă de sine, de problemele sale, de potențialul ei partener, ci să fie pregătită să întâlnească un bărbat demn, și invers.
Mariana: Din seria: „Spuneți-mi ce să fac ca să fiu fericită – pe puncte”.
Mariana: Exact. Iar atunci când le spui că nu există o rețetă universală, toți se miră: cum adică? Nu mai zic dacă le aduci vorba despre autoperfecționare…
Mariana: Și să nu acționăm după principiul: eu nu știu să fac acest lucru, dar el știe, iar dacă vom fi împreună, ne vom completa unul pe altul. De fapt, noi ne vom ÎNVĂȚA unul pe altul, sarcina noastră este să învățăm ceea ce vedem în preajmă și cu ce interacționăm. Uneori la mine vin bărbați cu bani în buzunar și mă roagă: „Dați-mi un „pont” pentru ca femeia să mă vrea dintr-odată”. Iar eu aș vrea să le amintesc că ar fi mai bine să facă întâi o baie. Pentru că dacă bărbatul este neîngrijit, el nu va trezi în femeie nici o dorință, fie că are un „pont” sau nu. Asta apropo de „pastila pentru toate”.
Mariana: Da, aleargă ba la niște cursuri, ba la altele, iar în viața personală nu se schimbă nimic, iar ele își pun problema dacă merg la trainingurile care trebuie. Trainingurile sunt un instrument pe care trebuie să începeți să îl folosiți! Ai urmat, ai aplicat, ai obținut rezultatul dorit, ai ajuns mai aproape de scopul stabilit și poți merge mai departe. Trebuie să ne stabilim scopuri precise, nu generale, să aplicăm ceea ce am învățat la cursuri, să comparăm rezultatele de până la și după, să le analizăm și să luăm decizii referitor la pașii următori. În acest caz are rost să mergem la traininguri și să citim cărți inteligente, în caz contrar aceasta este o pierdere de timp. Dacă vreți să atrageți în viața dumneavoastră o femeie/un bărbat, trebuie să stabiliți pentru dumneavoastră cum vreți ca el/ea să fie.
Mariana: Nu întotdeauna imaginea ideală este cea de care avem nevoie. Deseori este doar o iluzie. Există tehnici structurale speciale care îmi permit să demonstrez persoanei unde este sunt iluziile, iar unde stă ascuns ceea ce este pentru el cu adevărat interesant și necesar. Foarte des în viață noi încercăm să realizăm niște vise/dorințe care nu sunt ale noastre. Noi lucrăm nu acolo unde ne-am fi dorit, ci acolo unde au visat toată viața să lucreze mama sau tata; mama înscrie fiul să învețe să cânte la acordeon pentru că prima ei iubire îi cânta serenade sub geamuri sau își îmbracă fiica în anumite ținute pentru că și-ar fi dorit să le poarte în tinerețe, dar nu a avut posibilități. Acesta înseamnă programarea oamenilor pentru realizarea unor dorințe și scopuri străine.
Mariana: Irina, fiți atentă: creierul nostru ne minte permanent. El ne creează situații în care apare o persoană – să zicem un bărbat – la care am „visat”. Iar această idee („uite-l, bărbatul visurilor mele!”) nu ne permite să îi vedem neajunsurile! Prima perioadă, tânăra vede acest ideal, deși cu sufletul simte că nu este ceea de ce are nevoie. Dar nu aude glasul sufletului. De regulă, creierul intră în conflict cu sufletul, dar noi rareori îl ascultăm și încercăm să trecem prin filtrul creierului aspirațiile sufletului. Și greșim.
Mariana: (râde) Aceasta este sarcina omenirii în general! Să împăcăm creierul cu inima. În familii există o perioadă de criză, care apare între 17 și 25 de ani de conviețuire. Aceasta poate dura și până la un an. Apariția ei coincide deseori cu o instabilitate emoțională crescută, manifestarea temerilor, a sentimentului de singurătate generat de plecarea copiilor etc. Partenerii trebuie să învețe iarăși să trăiască în doi, să treacă printr-o nouă perioadă de adaptare. Este o posibilitate perfectă pentru a privi partenerul din alt unghi, pentru a medita la nevoile și dorințele PROPRII, pentru a învăța să primim plăcere de la ceea ce avem. Să învățăm să trăim în armonie cu sufletul. După observațiile mele, generațiile noastre mai în vârstă nu știu exact ceea ce își doresc pentru ele, dar știu foarte bine de ce au nevoie copiii și nepoții lor! (zâmbește) Dar dacă ne uităm la condițiile în care au crescut părinții noștri, generația de după război, vom vedea un alt tablou: familii în care copiii au crescut fără tată; familii în care soțul și-a bătut soția și copiii; familii în care dragostea era considerată rușinoasă și murdară. Părinții se jenau să își arate dragostea în fața copiilor, ei nu se îmbrățișau, nu își spuneau cuvinte tandre…
Mariana: Iar dacă nu le găsește în familie, le caută în altă parte atunci când crește. Caută o femeie-mamă, care să îi dea căldura pe care nu a primit-o în copilărie. Iar bărbatul devine, în raport cu soția, un copil, iar ea este nevoită să poarte întreaga greutate a familiei, plus un soț-copil. O altă variantă: caută o femeie la fel de lipsită de sensibilitate ca mama, iar apoi compensează această lipsă cu o altă femeie, în afara căsătoriei.
Mariana: Însă femeia gândește: de ce trebuie să fac eu primul pas? Să înceapă el.
Mariana: Este vorba despre lipsa abilităților de comunicare interpersonală. Nu avem școli, programe care să ne învețe, în schimb există psihologi care pot consilia sau orienta persoanele spre o căsnicie fericită. Dacă generațiile actuale vor învăța acest lucru, și copiii lor vor trăi în dragoste și căldură. Iar dacă și generațiile viitoarea vor învăța de la cele precedente și vor merge mai departe, atunci lumea va rămâne fără războaie, natura va fi păstrată, bolile vor fi învinse, nu vor exista trădări și copii abandonați (un tablou cam prea ideal) și va veni o nouă criză – criza monotoniei! Dar până atunci mai este mult, iar noi trebuie să trăim aici și acum, de asta depinde viitorul. Totul este în mâinile noastre.
Mariana: Există. Sunt mai mulți oameni care frecventează diverse seminare și care tind să își schimbe viața în bine. Revenind la umanitate, vreau să spun că problemele nesoluționate se transmit din generație în generație, iar acest lucru poate să îl observe oricine, care își va desena arborele genealogic și va studia biografiile rudelor pe linie maternă și paternă. Din păcate, nu toți sunt capabili să își cunoască strămoșii, ei se opresc la părinți și bunei. Mai rar – la străbunei. Uneori nici nu știu cum îi cheamă.
Mariana: Fie așa, fie, de exemplu, mama este atât de supărată pe tatăl copilului de care a divorțat, încât îi spune: „Tatăl tău a murit”, iar informațiile nu mai există. Copilul crește, iar viața lui de familie, „din anumite cauze”, nu merge. Ba pleacă el, ba este părăsit, ba nu are copii etc. Dar dacă am căuta mai adânc, am putea găsi informațiile necesare.
Mariana: Vă spun eu. Dacă relațiile cu una dintre ramurile liniei de familie sunt rupte, trebuie să încercați să le refaceți. Dacă nu v-ați văzut tatăl, de exemplu, de câteva zeci de ani, găsiți-l, telefonați-i, spuneți-i că existați și că știți despre existența lui.
Mariana: Aceasta este convingerea mamei, evaluarea ei. Suntem cu toții oameni, iar copilul trebuie să ia singur decizia dacă să comunice cu tatăl sau nu.
Mariana: În cazul în care copilul are această dorință, dar este minor, este greu să o convingi pe mamă sau să o „forțezi”. De aceea eu vorbesc despre vârsta conștientă, atunci când omul este independent, adult. Credeți-mă, este destul de greu să afli, chiar și la 40 de ani, că ai un tată, să îl găsești și să vezi acest bărbat în vârstă, a cărui viață este, cu siguranță, nefericită, pentru că nu îţi poți construi fericirea pe nefericirea altuia. Nu zic că trebuie neapărat să deveniți foarte apropiați, însă trebuie să încercați să restabiliți contactul, pentru ca în familia dumneavoastră să înceapă anumite schimbări benefice. Uneori, studiind genograma, înțelegem de ce buneii noștri au fost nevoiți să procedeze într-un anumit fel. Relațiile se repetă, și acest lucru este foarte interesant, credeți-mă. De multe ori am fost foarte mirată după astfel de cercetări.
Mariana: Da, desigur, am mers cu mama în Bulgaria, pentru a ne afla rădăcinile. Am aflat despre viața străbuneilor: unul a murit ca un erou, apărându-și orașul împotriva turcilor, altul a fost primar, iar altul a construit corăbii. Studiindu-mi strămoșii, am putut să îmi explic anumite obiceiuri, evenimente din viață. L-am rugat pe tata să își studieze rădăcinile, iar ca urmare el a reluat legăturile cu surorile sale, pe care nu le văzuse de foarte mult timp.
Mariana: Cel mai important este să ne învățăm copiii să iubească.
Mariana: Prin exemplul personal! Să vă iubiți soțul, părinții… Să nu vă temeți să răspundeți la întrebările lor, să vorbiți despre viață, despre sex. Trebuie să învățăm copiii să își exprime propriul eu.
Mariana: Trebuie să îi învățăm să fie ei înșiși.
Mariana: Nu este posibil. Pentru a evita astfel de situaţii în care noi spunem copilului că trebuie să se poarte frumos, este necesar să îi explicăm la ce ne referim, de altfel expresia „să se poarte frumos” este foarte abstractă şi neînţeleasă pentru copil, iar el încearcă să completeze şi să inventeze singur. Revenim la aceea că pentru adulţi este important să ştie ce anume vor, iar această abilitate se formează în copilărie. De exemplu, auzim deseori: „Nu mă iubeşti”. Dar nu punem întrebarea ce ar trebui să facem pentru ca ceilalţi să înţeleagă că îi iubim. Oamenii trebuie să discute în cadrul familiei, de altfel certurile şi insultele nu vor lipsi. Copiii trebuie să înveţe să discute constructiv.
Mariana: Îi învăţ: dacă Max nu este de acord cu fratele mai mare, dar nu are argumente, el recurge la forţă şi începe să îl lovească pe cel mare. Nu mă implic, însă ulterior încerc să îl trag de limbă pe Max pentru ca el să formuleze exact ce îl deranjează. Atunci nu va mai exista necesitatea de se bate. În plus, şi eu trebuie să ştiu să vorbesc şi să negociez, pentru că dacă nici eu nu am argumente, nu voi putea închega un dialog, copiii nu vor avea alte soluţii decât bătăile. Copiii sunt pentru noi învăţători la fel cum suntem şi noi pentru ei.
Mariana: Adolescenţii nu se poartă aşa cum îşi doresc părinţii în cazul în care părinţii nu se poartă aşa cum şi-ar dori adolescentul, adică există divergenţe. În cazul în care copilul dumneavoastră are diverse neplăceri (şi-a rupt un picior, este bolnav prea des, nu se integrează în colective), gândiţi-vă dacă între voi, părinţii, e totul în regulă. Pentru că prin aceste neplăceri copilul încearcă să atragă atenţia voastră şi joacă rolul unui indicator al vieţii de familie. Dacă adolescentul are 14 ani, nu dumneavoastră îl educaţi, ci el vă educă şi încearcă să vă unească prin aceea că fumează, vorbeşte urât sau se bate. Dacă pleacă de acasă este pentru că atunci când lipseşte, mama cu tata încep să îl caute împreună, acţionând, pentru o vreme, în comun. Dar există şi cazuri în care mama „înlocuieşte” soţul, cu care nu are relaţii prea bune, cu fiul adolescent, şi atunci situaţia este inversă: fiul nu poate deveni independent pentru că mama nu îl lasă.
Mariana: Există un secret: trebuie să organizaţi mai des, şi nu doar o dată în jumătate de an, „vacanţe” de familie, în care să plecaţi din ţară, din oraş, cum doriţi. În afara celor patru pereţi, cum s-ar zice. Noile impresii, schimbul de dispoziţie şi odihna, la fel de importantă, nu doar dau un nou impuls relaţiilor, ci şi unesc familia, lucru despre care am vorbit mai sus. În general, trebuie să ţinem minte că sarcina noastră în această lume nu este să agonisim o grămadă de bani, ci să fim fericiţi. Găsiţi pentru dumneavoastră definiţia fericirii şi mergeţi spre ea. Reţineţi că relaţiile de cuplu se formează în baza interacţiunii cognitive, emoţional-psihice a partenerilor, încercaţi să acordaţi atenţie tuturor acestor niveluri. Inclusiv interacţiunii sexuale. Apropo, în ţările civilizate disfuncțiile sexuale sunt un fenomen mai frecvent decât bolile dinţilor! Cum credeţi, la cine se adresează mai des oamenii, la dentişti sau la sexologi?
Mariana: Să mergi la un psiholog-sexolog nu înseamnă să recunoşti că eşti bolnav, aceasta înseamnă să fii atât de curajos încât să recunoşti că ai probleme. Acesta este primul pas pentru a ne schimba soarta în bine, pentru a ne schimba viitorul!
A pregătit Irina Caruş
