Familia Bulat formează o echipă puternică. Am înțeles acest lucru imediat ce am trecut pragul cabinetului de lucru al lui Alexandru și Valeriei de la Centrul medical „Ozonis”. La întrebări au răspuns amândoi, fiecare în felul său, dar fără a se contrazice şi cu o doză bună de umor. Demult o discuţie cu doctorii nu mi-a adus atâta plăcere! Am vorbit de toate, am băut cafea, iar timpul s-a scurs fără să ne dăm seama. Însă prima întrebare pe care am adresat-o lui Alexandru şi Valeriei nu a fost despre medicină.
Valeria: Familia noastră este formată din trei băieţi şi două fete: doi fii, soţul, eu şi Terra. Este o pisică Maine Coon.
Alexandru: Da, o „pisicuţă” de vreo zece kilograme! Să vă mai spun ceva: am avut şi un motan, cu blană roşcată.
Valeria: Bentley.
Alexandru: (râde) Care Bentley, e Benea, cu nas roz şi cap masiv. L-am dat unor prieteni, al căror motan pierise, mai ales că Benea ne distrusese deja aproape întregul apartament. Ştiţi prin ce se deosebesc animalele din rasa Maine Coon? Puiul este de mărimea unui motan adult şi se joacă cu lucruri care nu excită interesul unei pisici normale, pentru că sunt prea grele. Dar pisicuţul Maine Coon se joacă! Şi mişcă orice nu este bine fixat de podea. De-aţi şti cât mânca roşcatul!... Terra nu mănâncă la fel de mult.
Valeria: Îi cumpărăm mâncare specială, este o „doamnă” capricioasă, dar nu lacomă.
Alexandru: Ce stă la baza fricii şi a dezgustului? În principal, este vorba despre lipsa de informaţii. Omul se teme de necunoscut: neagă ceea ce nu poate înţelege. Din această cauză, persoanelor care nu înţeleg ce înseamnă să îngrijeşti un animal, să ai grijă de el, le este mai uşor să renunţe.
Valeria: Acum, în timpurile noastre, o pisică poate fi de o curăţenie aproape sterilă: există medicamente împotriva paraziţilor, puricilor şi aşa mai departe, iar probleme practic nu mai exisă.
Alexandru: În plus, contactul permanent (de la naştere) al copilului cu un animal de companie permite reducerea la minimum a probabilităţii de apariţie a alergiei, pentru că aceste contacte cu alergenii ajută la dezvoltarea imunităţii. De ce în sate sunt atât de puţini copii alergici, iar în oraşe practic toţi prezintă simptome? Pentru că micuţii din sate contactează permanent cu animalele de casă. (Valeriei) Câţi ani avea Oleg când am luat pisica? Un an?
Valeria: Doi. Iar când se ridica în două labe, Terra avea înălţimea băiatului. El o ridica uneori, „întinzând-o” până la înălţimea lui. Terra era foarte răbdătoare: el o punea deseori în maşina de spălat, spunând că pisica vrea să facă baie, iar ea stătea liniştită acolo. Însă cu timpul pisica s-a făcut tot mai mare şi mai mare, iar băiatul nu o mai putea purta de colo-acolo. Astfel, Terra a început să relaţioneze mai mult cu fiul mai mare, Saşa.
Alexandru: Vine la el când o cheamă, doarme la el în braţe… Pisicile de rasa Maine Coon sunt mai apropiate de câini după caracter, mai uşor educabile.
Valeria: Regină! Soţul învaţă copiii în felul următor: mama trebuie mereu ajutată, mama trebuie preţuită, respectată. Suntem părinţi severi. Băieţii mă ajută în toate, chiar şi la cumpărături, eu practic nu car nimic. Şaşa are 13 ani, dar este mai înalt ca mine, şi de la magazin venim aşa: eu cu mâinile în buzunare, iar bărbaţii – cărând toate pachetele. Şi acasă e la fel, fiecare are frontul său de lucru. Treburile mai migăloase mi le asum, decomandată, însă Oleg (are 5 ani) îşi strânge singur jucăriile şi lucrurile, iar cel mare mă ajută corespunzător vârstei.
Valeria: Mulţi îmi spun: faceţi şi o fetiţă. Eu le răspund că fete o să-mi aducă băieţii, două concomitent, iar deocamdată mă simt o adevărată regină şi acest lucru îmi face plăcere. Cel de-al doilea copil a fost neplanificat, nici nu bănuiam că o să avem doi: eu sunt singură la părinţi, soţul e singur la părinţi, iar pentru noi al doilea copil înseamnă un alt univers. Iar la ultrasonografie nimeni nu mi-a spus că va fi băiat, nu era nimic sigur.
Alexandru: Chiar şi numele fiului l-am ales întâmplător, pentru că numele pe care îl pregătisem era de fată – Larisa. Medicii spuneau că nu sunt siguri, dar înclinau spre fată, iar forma burticii şi astrele „ziceau” la fel. Şi feng-shui-ul ne prezicea o fetiţă: vom avea un echilibru în familie. Şi odată, stând de vorbă, i-am spus soţiei: „Ştii, noi nu avem nimic concret, în afara prezicerilor, dar suntem medici şi credem în fapte. Nu avem nici o dovadă concretă! Şi dacă e băiat? Iar noi nu am ales nici un nume!” Lui Saşa, pe atunci, îi plăcea la nebunie desenul animat „Cneazul Vladimir”, şi iată că în timpul discuţiei noastre la televizor era tocmai acest film, iar Sanea alerga de colo-colo. Îl strig şi îi spun: „Saşa, toate astea sunt şi pentru tine, nu doar pentru noi. Ai vrea să ai un frate? – Da! – Atunci alege un nume! – Oleg!”. Am căzut de acord imediat. Acuma nu ne-a rămas decât să facem şi un Iaropolk micuţ…
Alexandru: …iar numele celui mic a fost ales de cel mare – la noi în casă e democraţie curată!
Valeria: Dar când eram însărcinată cu primul, eram absolut sigură că vom avea un băieţel pe nume Saşa.
Alexandru: Şi toate lucrurile erau albastre.
Valeria: În cazul celui de-al doilea, toate lucrurile erau galben-verzi.
Alexandru: Daaaaa… Şi până acum Saşa al nostru este albastru, iar Oleg – verde (râd).
Într-un glas: Absolut!
Valeria: Sunt doi antipozi. Şi s-au născut la fel: cel mare este născut vara, în iulie (mijlocul verii), iar cel mic s-a născut la mijlocul iernii – pe 10.01.10. Data naşterii nu a fost deloc o prioritate, nici nu ne-am pus astfel de probleme. Îmi făceam griji doar din cauza zilelor de sărbătoare, şi atât. Deşi, probabil, nu cred ca mi-ar fi plăcut să fie 13…
Valeria: Sigur, nu trebuie să acordăm lucrurilor atâta importanţă, mai ales negativă. Deşi, consider totuşi că numele este predestinat. Pe mine mă cheamă Valeria, dar m-am născut în anul Olimpiadei din 1980. Toate fetiţele erau numite atunci Olimpiada, însă mama mea s-a răzgândit în ultimul moment şi mi-a dat numele de Valeria. Este un nume puternic, care mi se potriveşte foarte bine. Şi, cu toate că în copilărie eram foarte supărată pe băbuţele de la ţară, care se indignau de faptul că o fetiţă are nume de băiat, am trecut peste aceste supărări şi sunt mulţumită de numele meu.
(în timpul discuţiei, Alexandru a ieşit să vorbească la telefon, iar eu am profitat de moment)
Valeria: Eeee, acum suntem aici împreună, pentru că aţi venit Dumneavoastră, însă de obicei, deşi stăm în acelaşi birou, ne întâlnim foarte rar. Eu sunt cu pacienţii, el – în delegaţii şi aşa mai departe. Desigur, uneori e cam complicat. Atunci când lucrezi împreună, este foarte importantă încrederea. La început erau persoane care încercau să ne „păcălească” – „m-am înţeles cu Valeria”, „am vorbit cu Alexandru”… Dar nu reuşeau nimic, deoarece noi ne coordonăm întotdeauna acţiunile, discutăm în prealabil, şi nu există ca unul dintre noi să zică „da”, iar altul – „nu”. Spunem întotdeauna că vom face „consiliul directorilor” şi vom da un răspuns. Este „codul” nostru pentru luarea unei decizii comune.
Valeria: La început au existat. Noi lucrăm împreună de 10 ani, dar suntem o familie de 15. De aceea, la început, toţi pacienţii noştri „treceau pe acasă”. Însă într-o „bună” zi am îneţeles că nu mai rezist. Sunt un om foarte responsabil şi când am un pacient, în special cazurile mai complicate, rezultatul pentru mine este foarte important. Cum vă spuneam, într-o bună zi am înţeles că această practică trebuie schimbată, şi am decis că despre lucru vorbim doar până la ora şapte. Prin urmare, când se face şapte, uităm de serviciu.
Valeria: În familie, eu sunt mai severă cu copii. Saşa, deşi e mai înalt, poate să şi-o ia de mine… Tata intervine doar atunci când lucrurile o iau razna rău de tot. El îi alintă mai mult, dar eu nu accept toate aceste giugiuleli feminine. Desigur, îmi iubesc foarte mult băieţii, sunt copiii mei şi sunt gata să fac orice pentru ei, dar principiul meu de educaţie este stick and carrot (morcovul şi biciul). Dacă meriţi – ai. Chiar şi laude. Iar dacă nu…
Valeria: Odată, făceam ceva la bucătărie, iar mâinile îmi erau murdare şi i-am zis celui mare: „Adu-mi, te rog, ceva”. Răspunsul a fost: „Tu ai nevoie, du-te şi ia-ţi”. M-am dus. Cu bătătorul de covoare. După aceea, ori de câte ori îl strig, aud imediat: „Sunt aici!”. Iar în cazul lui Oleg număr până la trei. Cu el e mai complicat. Cel mare este mai sentimental, mai emotiv…
Alexandru: El observă până şi hainele pe care le port! Credeţi-mă! Odată, am mers să îl iau de la şcoală, iar el a urcat în maşină şi mi-a declarat: „Astăzi ai o cravată foarte frumoasă!” Eu nu ştiu dacă e frumoasă sau nu cravata, dar Saşa ştie!
Alexandru: De cum a învăţat să vorbească, Saşa îşi imaginează diverse lucruri. Acum scrie o carte. În plus, cântă la chitară, la început nu îi plăcea, dar acum îi place. Îi plac cântecele, muzica. Cântă într-un ansamblu. Este foarte emotiv, se întristează uşor. Pe de altă parte, din cauza caracterului său, el trebuie susţinut mereu, în capul lui nu există claritate. Câte păţanii au fost din cauza acestui lucru – ca fel ca povestea cu lămâile…
(râd amândoi concomitent)
L-am trimis după lămâi la magazinul de lângă casă: „Saşa, mergi cu bicicleta până acolo, te rog. – Da, bine”.
Valeria: Vine înapoi şi aduce nişte lămâi pline de noroi.
Alexandru: Mai ales că lipsise cam mult. Îl întreb: „Ai săpat în grădină după aceste lămâi?”, iar el răspunde: „Mergeam cu bicicleta, am căzut pe gânduri şi m-am lovit de un copac”.
(nu am putut rezista şi am început a râde)
Valeria: Cel mic însă este foarte organizat şi nu zboară cu capul în nori.
Alexandru: La început nu ne doream al doilea copil, deoarece un copil înseamnă nu doar fericire, ci și probleme… Întrucât avem o afacere de familie, suntem mereu împreună. Am încercat să ne separăm, dar nu am reușit, mergem împreună peste tot, suntem nedespărţiţi. Chiar şi absentăm împreună. Mai mult, împărțim același birou!
Alexandru: Știți cum se spune: „Aș putea să o ucid, dar să mă despart de ea – nu.” Nu m-am săturat de această persoană într-atât încât să vreau să fiu singur. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă despart de ea. Dar iată că, abia dacă am ajuns la vârsta la care îl puteam lăsa pe Saşa singur acasă, abia dacă am răsuflat ușurați, abia dacă am simţit adierea libertăţii...
Alexandru: La aflarea veştii Valeria s-a întristat. Când îl creșteam pe primul copil erau timpuri grele și ea se temea că aşa va fi şi de data aceasta. Eu o consolam spunând că Sașa un copil tare liniştit, iar al doilea va fi la fel… Dar a venit pe lume o minune zbânțuită, care ne stoarce de puteri și ne solicită la maximum. Oleg are camera sa, dar în camera fratelui este mai interesant, de aceea nu-l prea găsești la el în cameră, ea servește doar ca un fel de ascunzătoare. Dar, după cum se spune, odată cu copiii Dumnezeu ne oferă nu doar probleme, ci şi ne deschide anumite perspective și ne completează anumite neajunsuri. Oleg ne-a înviorat întrucâtva familia, pentru că aveam o viață prea bine organizată. Sașa a moștenit de la noi unele trăsături, iar Oleg –altele. Toți spun că feciorul mai mare îmi seamănă leit, are multe din calitățile mele, iar mezinul – este creația Valeriei, eu nu am contribuit cu nimic (zîmbește). Valeria este mai activă decât mine, eu am nevoie de un impuls pentru a acţiona. În general, în familia noastră soția este locomotiva: tot ce facem se datorează impulsului energetic, să spunem așa, al Valeriei. Eu generez anumite idei, înțeleg că sunt bune şi corecte, dar nu fac nimic ca să le realizez. Greutățile, nu știu de ce, nu mă înspăimântă, dar mă enervează. Pot să mă izbesc de ziduri mult şi bine. Aveam o ţestoasă asemănătoare: când ajungea la un perete, rupea tapetul şi rodea betonul. În zona de confort mă simt relaxat, însă am propriul dispozitiv care generează impulsuri (arată spre soție). De aceea reușim să lucrăm atât de bine împreună.
Valeria: Dorm atât de bine când mergem la pescuit! Ca atunci când privesc thrillere plicticoase la cinema!
Alexandru: Îmi place ca Valeria să meargă cu mine la pescuit și să se odihnească. Avem șezlonguri speciale, pe care se culcă, învelită în pled, ca în filmul „Moscova nu crede în lacrimi”. Dacă mulți dintre bărbați fug ca să se odihnească singuri, mie, din contra, îmi place ca Valeria să-mi fie alături, să-i fie bine și plăcut. În general nu accept ca femeile să meargă în natură doar pentru a pregăti masa. Aici femeia trebuie să se odihnească.
Valeria: Ca să cos un nasture, am nevoie de una-două săptămâni de meditare. Mai bine fac o sută de injecții.
Alexandru: Coaserea nasturelui nu necesită creativitate, este un lucru monoton, iar Valeria este o fire artistică, ea „creează” fețele asemenea unui sculptor. Toți cred că medicul cosmetolog este o mașină de cusut, care înțeapă fețele. Valeria însă creează, şi deşi utilizează aceleași produse cosmetologice ca și ceilalți medici, ea obține rezultate mai bune.
Valeria: Îmi place foarte mult să gătesc. Nu pot face aluat, în schimb bucatele din carne îmi ies foarte bine. Aveam o dădacă care făcea minunății din aluat, dar ardea carnea și nici salatele nu-i prea reuşeau.
Valeria: Foarte bine. Băiatul mai mare a avut două dădace. Le consideram membri ai familiei noastre, păstrăm și acum legătura. În general nu suntem conflictuali.
Alexandru: Totuşi nici una dintre dădace nu ținea locul mamei, nu le permiteam copiilor să ne manipuleze și orice încercare de a ne determina să ne certăm era pedepsită.
Valeria: Eu aplic pedeapsa.
Alexandru: Copilul se poate simţi traumatizat dacă pedepsele sunt injuste. Un alt aspect ține de faptul că, dacă nu este corectat, copilul se transformă într-un profitor. Din fragedă copilărie, copilul își definește limitele, sistemul său de coordonate, inclusiv concepțiile despre bine și rău. Dacă psihicul său nu se poate baza pe un sistem de coordonate, reiese că acesta are o gândire amorfă. Prea multă libertate oferită de părinți copilului duce la dezvoltarea multor complexe. Există o zicătoare: „Învață-te să te conduci pe tine înainte de a conduce țară.” Dacă nu te poți controla pe tine însuți, nu poți face nimic. Trebuie să fii sincer cu tine și să-ți poți controla propriile dorințe. Pentru a realiza ceva, trebuie să poți face anumite lucruri. Aceasta îi învăț pe copiii noștri, ca să nu gândească că viața le datorează ceva. Personalitățile adevărate nu se educă după principiul „asta vreau, asta iau”. Atunci când părinţii aplică tactica „așa vreau eu”, nu iese nimic bun. Încercăm să ne educăm copiii prin intermediul motivației, care trebuie să le fie clară, şi să nu aibă efect descurajant.
Valeria: La cea de-a 10-a aniversare a căsătoriei, Saşa mi-a făcut un cadou şi am zburat în Cuba. Era visul meu din copilărie. Am vizitat Gavana. Iniţial am plecat spre Varadero, însă multă lume ne-a spus că dacă ne limităm la acest loc, nu vom înţelege prea multe despre Insula Libertăţii. Acolo, în Cuba, oamenii sunt cu totul altfel, sunt patrioţi adevăraţi, în pofida greutăţilor şi a sărăciei. Salariul mediu este de 20 de dolari, iar întreţinerea nu depăşeşte 2 dolari. Lunar primesc tichete pentru jumătate de pui, un kilogram de orez, zahăr şi nu mai ţin minte pentru ce; sunt multe maşini sovietice, aparate de uz casnic sovietice, am văzut chiar şi o „Aurica” pe acolo… Totuşi oamenii sunt foarte calzi, amabili şi buni la suflet – la fel ca în Barcelona. Şi acest oraş ne-a plăcut foarte mult, în special datorită atmosferei plăcute, datorită oamenilor. Deşi am vizitat multe locuri: şi Tbilisi, şi Ierusalim, şi Roma, şi Paris, şi Bucureşti…. Barcelona rămâne locul unde ne este bine, unde vrem să mergem iar şi iar…
Interviu realizat de Irina Caruş
