La 31 de ani, Antoniţa Fonari, a născut o fetiţă, tot atunci a adoptat un bebeluş abandonat în maternitate. Acum, în familia lor cresc doi fraţi aproape gemeni: Teia şi Mircea.
Spune că şi-a dorit să înfieze un copil nu din eroism, ci pentru că a simţit că poate iubi un copil caruia nu i-a dat naştere.
Cum şi când aţi decis să adoptaţi un copil?
De fapt, asta a fost una din înţelegerile noastre de căsătorie. Ştiam că suntem ambii sănătoşi şi că putem avea copii, dar ne-am dorit foarte mult să adoptăm un copil care nu are familie. Aşa că am depus dosarul pentru adopţie, peste puţin timp am aflat că sunt însărcinată. Astfel, copii mei au venit în familie în acelaşi timp, doar că un copil a fost lângă mine tot timpul, iar alt copil a venit peste câteva luni când am obţinut adopţia.
Apropo, ştiu că eşti o persoană care nu acceptă să dea mită. Cum e să naşti în Republica Moldova fără bani?
Să ştii că poţi să naşti fără să dai bani. De fapt, de cele mai multe ori, membrii familiei gravidelor stabilesc cu medicul taxa de naştere (de la 200 de euro în sus), bani pe care îi dau doar medicului, pe când personalul care de fapt depune efort ca tu să naşti mai uşor şi în siguranţă, nu primeşte nici măcar un buchet de flori. Noi nu am plătit nimănui. Este adevărat că am dorit să mulţumim personalului medical care m-a ajutat la naştere şi am făcut cadouri în limita câtorva sute de lei. Dar am considerat că este mult mai bine să facem donaţii pentru secţia în care am fost internată.
Astăzi, mulţi cred că a avea un copil, costă scump. Nu este adevărat. Spre exemplu, nouă ne-au adus în primul an de viaţă foarte multe hăinuţe cunoştinţele şi prietenii noştri. La rândul nostru, noi am dăruit hăinuţe altor copii aflaţi în dificultate. I-am învăţat şi pe copii să facă acest lucru. Ei ştiu ce înseamnă să dăruieşti. De fapt, una din reguli pentru copii este „să nu ceri o jucărie nouă, dacă nu ai ales care din jucării vrei să o dăruieşti”. Nu e bine să-l înveţi pe copil că poate avea necuprinsul, pe care să-l adune într-o singură cameră.
Cum a fost primul an de viaţă al copiilor?
A fost bine, nu am avut mai multe probleme decât o mamă care are gemeni. Pe ambii copii i-am hrănit cu lapte matern, doar că unul mânca la sân, iar altuia îi storceam lapte. Copilul adoptat se obişnuise să mănânce din biberon în puţinul timpul cât a stat la casa de copii.
Desigur, au fost nopţi nedormite, în special pentru că pruncul adoptat stătea de veghe. La început nu înţelegeam de ce nu doarme, ca să aflu mai târziu că bebeluşii veghează dacă au avut o traumă ori s-au simţit lăsaţi. Ei veghează ca să nu mai fie lăsaţi încă o dată. În plus, îi era permanent foame, asta pentru că în casele de copii, şi cred că în o mare parte din familii, se dă bebeluşului lapte la anumite ore, ceea ce mi se pare greşit. Cred că e bine să-i dai copilului să mănânce, atunci când vrea el să mănânce. Am păstrat acest obicei până acum. Copiii mei mănâncă la cerere. Dacă este în zi de lucru, ei pot să aleagă unde să ia micul dejun, acasă sau la grădiniţă. Dacă este în zi de weekend ei mănâncă când le vine foamea. Cât de pretenţios nu ar fi copilul la mâncare, oricum în final i se face foame. În schimb, m-am străduit ca ei să se alimenteze sănătos. Bomboane au primit doar la anumite ocazii.
Ambii părinţi ne-am implicat în creşterea copiilor. Eu nu sunt adepta stereotipului că mama trebuie să facă totul, este responsabilitatea celor doi. În primii doi ani de viaţă ai copiilor, soţul era ocupat în prima jumătate de zi, după care venea acasă să stea cu bebeluşii şi eu plecam la muncă. Am avut o perioadă şi dădacă, o persoană fantastică.
În această perioadă este foarte important să citeşti reviste şi cărţi pentru bebeluşi, să discuţi cu alte mame. Îmi amintesc că o fostă colegă de-a mea, care are trei copilaşi adorabili, mi-a zis să fiu pregătită că primul an după naştere o să mă simt frigidă. Mi s-a părut foarte ciudat, dar am înţeles la ce se referea ea, când au apărut bebeluşii. Eşti atât de prins în grija faţă de micuţi, că nu-ţi mai doreşti nimic decât să găseşti o oră şi să dormi. Iar atunci când veneau la noi buneii ca să-i ducă pe copii la plimbare, noi trăgeam jaluzelele şi făceam patul. Ei se gândeau că o să urmeze ceva anume, iar noi ne lipeam unul de altul şi dormeam o oră.
Copilul adoptat ştie adevărul?
Da. Este dreptul lui să-şi cunoască istoria. Chiar dacă unele persoane îmi spuneau să îi fac gemeni, scriindu-le aceeaşi dată de naştere în certificate, deşi este o diferenţă de două săptămâni între ei, am considerat că data de naştere este tot ce-şi păstrează copilul la adopţie. Desigur, mi-a fost frică de momentul când va trebui să-i spun că este înfiat. Mă gândeam: când să-i spun, cum să-i spun? Dar când aproape să împlinească doi ani, copii m-au întrebat de unde apar bebeluşii? Le-am povestit că din burtică. Atunci ei au început să povestească cum le-a fost în burtica mea, copii sunt buni la fantezii. Mi-am dat seama că acum e momentul să-i spun că nu eu l-am născut şi că de fapt el a fost născut de o altă femeie, care nu a putut să-l crească. În felul acesta copilul a înţeles că poate să te nască şi altcineva, dar părinţii să vine să te ia acasă. Este adevărat, că pentru acea vârstă, răspunsul a fost mulţumitor, ulterior, însă, am avut şi alte discuţii despre venirea lui pe lume.
Care este relaţia dintre voi şi copii? Cum ai defini-o?
De prietenie. Cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodată a fost de la fiica mea când mi-a spus că sunt cea mai bună prietena ai ei. Băiatul este ataşat mai mult de tatăl său. Nu le-am insuflat noi acest lucru, probabil aşa cum la un moment dat băieţii îşi aleg maşinuţele ca să se joace, iar fetele – păpuşile, asta s-a întâmplat şi cu alegerea de către copii a unui părinte ca model.
