Svetlana şi Lilian sunt împreună de 25 de ani, chiar dacă nu şi-au înregistrat oficial căsătoria. Atunci când mă pregăteam de interviul cu Svetlana, am notat o mulţime de întrebări, dar având în vedere că viaţa acestui cuplu este plină de spontaneitate, şi discuţia noastră a depăşit tiparele. Am început cu dansul, apoi ne-am cufundat în amintiri, am vorbit despre fiica Lana şi despre frumoasa poveste de dragoste dintre Svetlana şi Lilian, chiar dacă aceasta nu şi-a lăsat amprenta în buletinele protagoniştilor.
Suntem doi oameni care ne-am găsit unul pe altul. Pe de o parte, după horoscop suntem foarte apropiaţi: eu sunt Gemeni, iar Iulian – Fecioară, două semne foarte puternice! Pe de altă parte, după temperament şi caracter suntem foarte diferiţi. Dacă el este calm şi reţinut, eu sunt, din contra, foarte explozivă. Totodată, între noi nu există numărul unu şi numărul doi, amândoi suntem egali.
Deşi puţini sunt cei care ştiu, suntem împreună deja de 25 de ani! Şi 25 de ani trăim fără a fi căsătoriţi oficial. Nu avem ştampile în buletin. Nu am avut nuntă, nici măcar o mică petrecere cu ocazia mutării împreună nu am făcut. Avem nume de familie diferite şi un copil minunat, care s-a născut pentru că aşa a vrut Cel de Sus! Totul este, cum se zice, „fifty-fifty”, deşi, împreună, suntem un mic organism bine pus la punct. Şi dacă cineva dintre noi îşi pune un scop, amândoi contribuim din plin la realizarea acestuia. În cuplul nostru nu există cuvântul „trebuie” – totul este interschimbabil şi complementar. Nu este important cine face cafeaua dimineaţa, ci faptul că atunci când unul dintre noi se trezeşte casa este plină de aroma inconfundabilă a acestei băuturi divine! Şi aşa este în toate. Dacă e să vorbim despre viaţa noastră de zi cu zi, noi nu „dăm raportul” unul în faţa celuilalt şi nu punem întrebări prosteşti şi fără rost.
Ştiţi, probabil aşa şi este. Pentru că în cei 25 de ani de viaţă comună noi am învăţat să ascultăm, să ne auzim şi să ne înţelegem unul pe altul. Vă veţi mira şi mai mult dacă vă voi spune că noi, vorbind figurat, suntem împreună 25 de ore din 24 – şi acasă, şi la serviciu. Rolul de „motor” al cuplului, al familiei îmi revine, totuşi, mie. Iulian este mai liniştit, eu sunt nevoită să îl împing din urmă, de aceea uneori sunt numită „cardinalul gri”. Dar eu nu pot să spun că aş fi vreo „prinţesă”. Dimpotrivă, Iulian este pe primul loc, iar restul rămâne pe plan secundar. Ca femeie, eu înţeleg foarte bine acest lucru, poate de aceea în familia noastră nu există situaţii superstresante.
Cel mai important lucru este discreţia. Suntem doi oameni absolut autosuficienţi. Eu sunt sigură pe mine şi niciodată nu mi-am pus întrebarea „unde ar putea pleca de la mine”. Noi trăim unul pentru altul, ne consacrăm unul altuia şi fiicei noastre, care a devenit centrul universului nostru! Suntem prezenţi unul în viaţa altuia chiar şi în mod nevăzut şi prin exemplul nostru arătăm cum trebuie să fie părinţii. Noi vedem ce face ea, iar ea, la rândul ei, vede cu ce ne ocupăm noi. Iar cea mai bună recunoaştere este atunci când prietenii ei, care au devenit şi prietenii mei, exclamă: „Lana, ce mamă tare ai!” sau „Lana, tatăl tău este modern şi stilat”.
În plus, noi niciodată nu concurăm în activitate. Am lucrat în cadrul proiectului „Dansez pentru tine” al canalului românesc de televiziune ProTV şi, conform condiţiilor acestuia, am avut perechi diferite. În unul dintre sezoane, probabil la iniţiativa producătorilor, ne-au pus faţă în faţă, adică ne-au făcut concurenţi. La duelul final au ieşit ambele cupluri ale noastre. Dar, în loc să ne pregătim de spectacol, am plecat la Chişinău după Lana, pe care toţi o considerau talismanul proiectului – ea evolua practic în toate numerele noastre. La revenirea în Bucureşti, până la show-ul final mai erau trei zile. Înţelegând foarte bine că doar o pereche va ieşi învingătoare, noi mergeam unul la altul la repetiţii, pentru ca ambii să facem numere reuşite, şi am pregătit împreună un număr comun, în care a evoluat şi Lana. Câştigătoare a proiectului a fost desemnată perechea mea, cu toate acestea noi nu ne-am împărţit în „cel mai bun” şi „cel mai rău”.
Lana a început să apară pe scenele televizate încă de la 4 ani, atunci când ne ocupam de proiectul canalului românesc. Lucram câte 12 ore pe zi şi, desigur, copilul petrecea mult timp în săli de repetiţii, fiind dădăcită de mulţi interpreţi şi producători români, cu care ea comunică şi până în prezent. Dar, desigur, şi genele au avut un cuvânt de spus, pentru că Lana a început să danseze la 3 ani şi 3 luni, la început într-un colectiv de copii unde erau acceptaţi micuţii de la 5 ani. Noi ne făceam griji dacă va reuşi şi dacă va rezista la antrenamente de o oră, apoi de o oră şi jumătate, însă pentru copil acestea erau interesante! Lana dansa absolut liniştit, înţelegea totul şi se dezvolta. Probabil de aceea ea a înţeles foarte repede unde se află şi ce se întâmplă în jurul ei.
Deşi era destul de mică, Lana avea emoţii foarte mari atunci când perechile mamei sau tatălui ieşeau din proiectul televizat, iar camerele o arătau în prim plan cum plânge. Dar, ca părinţi, noi am lăsat-o să trăiască şi astfel de momente, pentru că vrem să creştem o persoană cu bun simţ, care ştie când să îşi facă griji şi când nu este cazul şi poate să evalueze corect orice situaţie.
Da, mama este prietena cea mai bună, dar nu cea care îţi spune ce să faci şi cum să procedezi corect. Lana este o persoană foarte independentă şi autosuficientă. Acum putem spune cu mândrie că suntem părinţii Lanei Cărăuş. Ea a reuşit să facă multe lucruri, şi nu pentru că noi am fi promovat-o, ci pentru că ea ştie să se manifeste. Ea participă peste tot pe bază de concurs, concepe CV-uri, expediază fotografii şi este categoric împotrivă să o ajutăm.
Da, ea are abia 14, dar eu pot afirma acest lucru. Lana învaţă la liceul teatral şi le reuşeşte pe toate. Acum mama nici nu o sfătuieşte ce să îmbrace, pentru că are un gust rafinat. Anul trecut la campionatul lumii ea a ocupat locul şase în duet, iar anul acesta la campionatul Europei a fost a treia. Este foarte tenace şi le obţine singură pe toate. Desigur, noi suntem părinţi şi am ajutat-o în toate. Poate că în dezvoltarea ei un rol important l-a avut şi faptul că ea a comunicat, încă din fragedă copilărie, cu persoane adulte şi eu niciodată nu am dădăcit-o prea mult şi nu am tratat-o ca pe un copil mic.
Unicul lucru la care nu pot renunţa este să o duc peste tot cu maşina. La şcoală, de la şcoală, la repetiţii etc. În acest sens o protejez cum pot, iar uneori chiar anulez sau schimb ora întâlnirilor mele pentru a mă încadra în graficul ei.
Nu avem când să ne răzvrătim! Nu avem nici măcar discuţii la tema: „mama, vreau” sau „mama, nu vreau”. Lana are un program foarte încărcat: de dimineaţă până la cinci seara – liceul teatral, apoi repetiţiile şi antrenamentele de dans. După antrenament ea poate să mai lucreze în sala pentru adulţi, tot acolo îşi face temele. Cred că veţi rămâne surprinşi, dar Lana ştie foarte bine că nu vrea să danseze pe viitor. Dansurile sunt un hobby. Ea vrea să obţină altă specialitate, să devină avocat.
În plus, de două ori pe săptămână are lecţii de canto, iar duminica ore suplimentare de matematică şi fizică. Chiar şi profesorul şi l-a ales singură. De aceea „adolescenţa rebelă” nu este despre noi.
Cea mai complicată decizie a fost, probabil, cea de a rămâne la Chişinău. A fost o perioadă când noi planificam să plecăm din ţară şi cu un picior stăteam bine după hotare. Înţelegând complexitatea situaţiei din Moldova, nivelul sistemului de învăţământ şi alţi factori, voiam să trăim în altă ţară. Dar am revenit pentru că tatăl meu avea probleme de sănătate. 8 ani viaţa noastră s-a împărţit între 2 oraşe, Chişinău şi Bucureşti, iar apoi, după moartea tatălui, mama a suferit un accident cerebral vascular şi eu am fost nevoită să renunţ la proiectul din România. Aceasta a fost o perioadă complicată, mama a fost diagnosticată cu cancer la creier şi ea s-a stins practic în 8 luni. Desigur, toate aceste evenimente ne-au tras spre Chişinău şi Lana a mers aici la şcoală. În pofida tuturor încercărilor prietenilor de a ne convinge să ne mutăm peste hotare şi a planurilor noastre cu Iulian, Lana, fiind deja în clasa a 3-a sau a 4-a, a spus: „nu vreau”. Argumentele, desigur, erau importante – şi prietenii, şi liceul preferat, şi profesorii iubiţi…
Da… (zâmbeşte).
Este o poveste lungă, care începe cu tatăl meu. El era un cunoscut boxer în URSS şi, pe linia lui, rădăcinile noastre se trag din Siberia. La 14 ani el a urcat singur în tren şi a venit la Moscova la mătuşa sa. Desigur, apoi întreaga familie s-a mutat la Moscova. Iar când după război ţara era în proces de refacere, el, sportiv tânăr şi cu perspectivă, a fost trimis în Moldova. La fel s-a întâmplat cu mama. Tata era sigur că dacă va avea a treia soţie, numele ei va fi Svetlana. Aşa s-a întâmplat: mama mea, pe care o chema Svetlana, a devenit a treia lui soţie. Iar atunci când m-am născut, tata nici nu şi-a pus problema cum să mă numească! Şi, deşi mama voia să mă numească Nataşa, în cinstea mamei ei, tata a spus: „Trebuie să am două Svetlane”. Ca urmare, am fost numită Svetlana. Iar mai târziu, când lucram cu Iulian peste hotare, numele meu s-a transformat în Lana. Fiind în Mexic, mi-am făcut un tatuaj cu numele meu pe picior, care a devenit simbolic, pentru că după un an şi jumătate am născut o fiică. Deoarece am născut prin cezariană, eram adormită, iar copilul trebuia înregistrat cumva, l-au întrebat pe Iulian. Iar el, fără a sta mult pe gânduri, a spus Lana. Aceasta este povestea familiei noastre.
Revenim la anii ’90. Iulian îşi făcea studiile la facultatea de educaţie fizică a Universităţii „I. Creangă”, în plus se ocupa cu breakdance-ul, o direcţie puţin cunoscută pe atunci în Moldova. În colectivul nostru, creat la filarmonică pe lângă ansamblul vocal-instrumental „Noroc” al lui Mihail Dolgan, Iulian a fost invitat de conducătorul artistic Saşa Voitenco, care i-a spus: „Eşti tânăr, cu perspectivă, interesant, iar de dansat te învăţăm noi”. Prima noastră întâlnire a avut loc în sala de balet a Institutului de artă, unde se desfăşurau repetiţiile, la una dintre care a venit Iulian – băiat tânăr, interesant, bine îmbrăcat pentru acele timpuri, cu păr blond lung şi ochi albaştri! Nu puteai să nu te îndrăgosteşti! Scânteia s-a aprins de la prima privire, iar apoi au urmat întâlnirile. Locuiam atunci în regiunea Lacului Comsomolist, iar el la Botanica şi, desigur, dacă conduceai o fată, trebuia să pleci acasă pe jos. Şi aşa se plimba el prin tot Chişinăul în fiecare seară. La început eram doar prieteni, dar totul a evoluat foarte rapid – probabil el era foarte insistent!
Încă în timpul studiilor plecam des peste hotare – aşa au trecut primii ani de după 90. Apoi, în 1995, am creat, printre primii, propriul balet şi dansam prin oraşul nocturn. Atunci părinţii nu ne puteau ajuta, iar noi nu voiam să îi împovărăm cu discuţii despre nuntă şi nici nu ne gândeam la asta. În 1996 sau 1997, când Iulian a plecat în Coreea pentru un an, eu am rămas acasă, şi aceasta a fost prima încercare a fidelităţii! Un an întreg am trăit prin scrisori, căci internet nu exista încă. Lucrând acolo, el strângea bani pentru apartament şi nuntă. Însă tatăl său a decedat subit şi o mare parte din bani a fost folosită pentru înmormântare. Apoi am fost invitată şi eu în Coreea. Am plecat în doi, iar la întoarcere, am participat la un casting şi am plecat în America. Nu putea fi vorba despre nuntă, probabil această problemă îi frământa mai mult pe cei apropiaţi decât pe noi.
Chiar şi atunci când s-a născut Lana noi lucram în America pe bază de contract şi apoi am revenit acasă. Atunci era în Moldova şi mama lui Iulic, care locuieşte în Israel. Noi am venit miercuri, iar ea se pregătea să plece sâmbătă şi era sigură că în 4 zile ne organizează o nuntă! Dar noi am refuzat, fiind de acord doar cu botezul copilului. În general, în viaţa noastră multe lucruri au loc spontan!
Da, dar de fiecare dată la insistenţa altora! Am cutreierat întreaga lume, am fost aproape pe toate insulele exotice, pe plaje uimitoare şi lagune de poveste, unde toţi îşi doresc să sărbătorească nunta, dar noi nu am folosit această ocazie. Nici măcar nu am făcut o şedinţă foto de nuntă!
Am avut nişte prieteni, ea americancă, iar el australian, care şi-au făcut nunta în Veneţia, oraşul meu preferat. Ei ne-au propus să facem o nuntă „dublă”. Totul era gata, aşteptam doar să ne vină prietenii! Dar parcă cineva ne reţine de la acest pas. În rest, totul în familia noastră este spontan.
Noi nu planificăm nimic niciodată. Am decis spontan să locuim împreună, am început spontan să ne întâlnim, chiar şi copilul a venit spontan, pentru că eu am lipsit din ţară un an şi 8 luni, iar Iulian era aici. Am venit în august în concediu, fiind sigură că după o lună vom pleca împreună. Dar aşa s-a întâmplat că am rămas însărcinată din prima noapte. Şi atunci când American Production ne-a trimis un nou contract, nu mai puteam pleca, pentru că eram însărcinată. Se zice că după o despărţire îndelungată nu poţi rămâne însărcinată, dar noi am reuşit!
Da, călătoriile spontane! Ne putem trezi dimineaţa şi înţelege că în acea zi nu avem repetiţii, să ne strângem repede bagajele şi după 5 ore să fim la Iaşi, iar de acolo să cumpărăm bilete de avion şi să zburăm undeva. Mai mult, suntem împotriva rutelor turistice şi nu facem parte din categoria iubitorilor de all-inclusive. Ne place să ne plimbăm pe străzi şi străduţe şi să admirăm fiecare colţişor.
În Veneţia ne place să ne oprim în centrul oraşului, să admirăm clădirile vechi de peste 150 de ani, cu pardoseli şi scări scârţâitoare. Iar apoi să ne plimbăm cu orele prin oraş, oprindu-ne în faţa monumentelor sau stând pe băncuţe în parcuri. Încercăm să arătăm fiicei particularităţile altor ţări, altor popoare şi limbi.
Probabil Italia. Ea îmi este mai apropiată după temperament, la fel de imprevizibilă. Avem mulţi prieteni italieni şi am petrecut mult timp în această ţară. Da, îmi place Londra, îmi place foarte mult Mexicul – acolo viaţa nu este prea scumpă şi poţi să te odihneşti bine. Ne plac şi insulele, dar Italia, totuşi, este ţara mea după stilul de viaţă.
Planuri avem multe! Înţelegem foarte bine că avem o fiică pentru care facem tot ce facem. Şi noi trebuie să rămânem în tonus, la înălţime, pentru a-i fi exemplu şi a o „contamina” cu energia noastră. Desigur, noi vrem ca Lana să fie fericită, sănătoasă, să se realizeze pe toate planurile, să obţină profesia pe care şi-o doreşte şi să păşească sigur prin viaţă. Pentru aceasta familia noastră trebuie să îşi păstreze starea de spirit, entuziasmul, optimismul, să fie solidă, rezistentă, fericită şi realizată în toate. Şi dumneavoastră vă dorim la fel!
A pregătit Irina Captelchina
