„Un interviu plin de masculinitate”, aşa aş fi vrut să denumesc discuţia noastră cu acest muzician, vânător, tată al gemenilor Alexandra şi Gabriel, un bărbat adevărat şi un conlocutor plăcut. La început mă gândeam să o implic în discuţie şi pe soţia sa, Natalia, dar la un moment dat am înţeles că interviul nostru reprezintă o viziune pur masculină asupra familiei, copiilor, soţiei şi multor altor aspecte. Am planificat să vorbim şi despre muzică, dar cursul discuţiei a fost altul. Poate pentru că lui Sandu Gorgos nu îi place să arunce vorbele în vânt, iar dacă vorbeşte despre familie, atunci despre FAMILIE vorbeşte…
Sandu: Din copilărie am visat să-mi creez o familie… Încă de la 18 ani voiam o relaţie stabilă de cuplu. La 19 ani, când ne-am cunoscut, Natalia, viitoarea mea soţie, zicea că sunt prea tânăr şi nu cunosc viaţa, iar ea are nevoie de un bărbat, nu de un copil. I-am răspuns atunci în felul următor: „Ţine minte, acum sunt un nimeni cu buzunarele goale; însă va veni o vreme când te vei mândri că eşti soţia mea!” Uite-aşa.
Sandu: О, daaa... Am făcut o mulţime de lucruri nebuneşti, deşi, la prima vedere, sunt o persoană calmă şi tăcută…
Oriunde m-aş afla, gândul îmi este la soţie, la copii. Florile, de exemplu, sunt legate, pentru majoritatea, de anumite evenimente sau sărbători (zile de naştere, 8 Martie, „iartă-mă” etc.), pentru mine însă, florile (ca şi multe altele: cadouri etc.) sunt un lucru spontan: uneori mă întorc de la pescuit sau vânătoare cu un braţ de flori de câmp, alteori ies din casă la mijlocul nopţii şi revin cu un buchet de trandafiri…
Sandu: Eu cred în felul următor: trebuie să ai o familie atât de mare pe cât o poţi întreţine financiar, asigurându-i acel minimum necesar (şi mai mult), pentru ca să nu te trezeşti într-o zi şi să înţelegi că viaţa a trecut, iar tu nu ai putut face nimic altceva decât să lupţi cu rutina zilnică.
Sandu: Un adevărat om de artă îşi construieşte lumea în fiecare zi diferit, iar pentru mine, cel puţin, nu există un rol „feminin” şi altul „masculin” (dacă ne referim la casă şi familie). Iar în sens larg, bărbatul în familie trebuie să fie stânca, iar femeia – acea căldură care aduce liniştea şi dragostea!
Sandu: Uuu… Perioada sarcinii nu poate fi descrisă în cuvinte. Nici acum nu pot găsi cuvinte pentru a reda acea fericire, acea stare de mulţumire… Noi cu Nataşa am parcurs o cale lungă până acolo, iar copiii noştri au fost foarte aşteptaţi.
Sandu: (râde) Copiii noştri nu au probleme cu adormitul! Cu sau fără muzică!
Sandu: Deşi sunt o fire foarte deschisă, eu nu accept susţinere morală de la nimeni, considerând-o ca manifestare de slăbiciune, pe care nu trebuie să o aibă un bărbat adevărat. Dar soţia are un comportament mai subtil şi mai inteligent, iar eu nu realizez, la momentul respectiv, susţinerea şi ajutorul moral pe care le primesc de la ea. Înţeleg abia peste ani, când problemele şi greutăţile rămân în urmă. Mă mândresc mult cu Natalia. Ea este regizor de teatru, actriţă, dar în ultimii 10 ani activează ca antrenor calificat de shaping şi fitness într-un centru de fitness din capitală.
Sandu: Eu cred că în cuplu, în familie, în relaţia cu copiii bărbăţia nu se limitează la contribuţia financiară la bugetul familiei (ar reieşi că de restul este responsabilă femeia…). Bărbatul trebuie să poarte o răspundere totală pentru orice este legat de familie; el trebuie să fie pregătit în orice minut să rezolve orice problemă, chiar imposibilă, pentru că… aşa a fost el creat! Pe faţa lui nu trebuie să se citească niciodată suferinţele, greutăţile, problemele; el nu poate să îşi permită să spună „nu pot” sau „nu vreau”. Iar feminitatea se manifestă tocmai prin susţinerea permanentă a partenerului, a acţiunilor lui, prin încurajarea lui – toate acestea permit construirea unei relaţii sănătoase şi puternice, care stau la baza familiei!
Sandu: Nu construiesc relaţii diferite în raport cu copiii, măcar şi din cauza că sunt gemeni. Acum depunem mari eforturi pentru instruirea lor, pentru educarea lor, inclusiv morală. În viitor, cred, atitudinea mea se va schimba puţin, pentru că îmi doresc foarte mult să cresc un bărbat adevărat şi o fetiţă pentru care voi fi în stare să răstorn munţii doar să fie fericită şi să aibă noroc în viaţă. Dar, până la urmă, viaţa va arăta.
Sandu: De ce ar trebui să fiu împotriva artei?!? Dacă ei vor decide să se realizeze ca artişti, voi fi nespus de bucuros, pentru că oamenii de artă fac viaţa mai frumoasă, mai emoţionantă. Şi îi adaugă inteligenţă.
Sandu: Ei aparţin generaţiei lor, de aceea ne surprind în fiecare zi, orice ar face. Este o generaţie mai avansată, în comparaţie cu a noastră, şi au caractere foarte diferite. Însă, repet, ei se află încă în proces de căutare de sine, de dezvoltare şi nu pot spune cine cu cine seamănă, pentru că ne vedem în ei pe noi înşine, ambii adresează aceleaşi întrebări zilnice şi ne pun în faţa aceloraşi probleme. De exemplu, un lucru parcă simplu, dar foarte complicat în acelaşi timp: să strângă vasele, să le spele, să îşi aranjeze frumos lucrurile, pentru ca în cameră să fie curat etc. O multitudine de probleme şi sarcini care apar zilnic în faţa tuturor părinţilor! Şi care au trecut deja la nivelul automat (râde). Acesta este, probabil, şi procesul de educaţie, şi obiectul uimirii.
Sandu: Ooo! Casa părintească!!! Revelionul, televizorul cu trei posturi TV şi schimbul doi la şcoală!
Sandu: Nu cred în superstiţii, de aceea nu am nevoie de cele trei dorinţe: aş da unui trecător şi peştişorul de aur, şi cele trei dorinţe, plus altele trei (râde).
Sandu: Tatăl meu era foarte server – aşa mi se părea când eram copil – atunci când mă trezea dimineaţa devreme pentru antrenament, mă obliga să fac patul, să fac curat în cameră, să exersez nonstop la pian şi la vioară, să merg la pescuit pe ploaie şi vânt, să vorbesc frumos şi politicos cu cei din jur, să fiu respectuos cu adulţii şi aşa mai departe… Dar acum îi sunt recunoscător din toată inima, pentru că a educat în mine un om şi un bărbat adevărat. Mama îl susţinea mereu, deşi uneori îi era milă de mine. De la ea am învăţat căldura sufletească, dar şi să gătesc! Mi-a fost foarte util în viaţă (zâmbeşte). Ea era mereu alături în clipele grele, chiar dacă uneori o respingeam…
Sandu: În ceea ce priveşte educaţia copiilor ne sprijinim reciproc întotdeauna, menţinând aceeaşi linie de comportament. Copiii trebuie să ştie că ambii avem aceeaşi părere. Iar cine este poliţistul bun şi cine este poliţistul rău discutăm îl lipsa copiilor, atunci când decidem cum e mai bine. Dar este vorba doar despre un schimb de păreri, nu de ceartă!
Sandu: Visurile noastre sunt întotdeauna comune (zâmbeşte). Şi încercăm să le realizăm pe toate – naşterea copiilor, casa proprie, călătoriile dorite. Fie că este vorba despre săditul copacilor, fie despre orice alte lucruri, toate visurile mici şi mai puţin mici devin treptat realitate.
Sandu: Vânătoarea… este un subiect foarte bărbătesc. Pentru foarte mulţi vânătoarea înseamnă omorârea animalelor, cruzime, şi atât. Dar în familia noastră (spun „noastră” pentru că este vorba despre tradiţiile, regulile şi cultura transmise din generaţie în generaţie) vânătoarea este un fel de artă, foarte complicată şi periculoasă, dar nu mai puţin frumoasă, pentru că îţi oferă linişte sufletească: păduri, munţi, dealuri, unde eşti unul cu natura; câmpuri unde rătăceşti în căutarea animalelor sălbatice. Este o şcoală a răbdării, care te învaţă să stai nemişcat ore întregi aşteptând „mistreţul cu colţi de argint”, a compasiunii şi grijii, atunci când protejezi animalele în perioada de reproducere… O şcoală a recunoştinţei, când te întorci acasă fără vânat, dar cu tolba plină de nuci şi mere, bătute de brumă. Este o oboseală chinuitoare după 20-30 kilometri de mers pe jos prin păduri şi câmpii. Iată ce înseamnă vânătoarea pentru noi. Iar cei care nu apreciază aceste momente nu sunt vânători adevăraţi. Vânătoarea se învaţă din copilărie, este o parte integrantă a vieţii.
Sandu: Pentru mine popularitatea este egală cu indiferenţa. De aceea fug de ea, pentru că oamenii care ne înconjoară, din păcate, sunt în marea lor majoritate răi şi invidioşi, iar eu mă conduc de următoarea regulă: „Cu cât mai puţin ştiu oamenii despre tine, cu atât dorm mai bine”.
Sandu: (după un minut de reflecţie) Vedeţi Dumneavoastră, nu am un răspuns la această întrebare… pentru că muzica este, pentru mine… e complicat să explic celor care vor citi acest interviu, dar, ca să fiu bine înţeles, muzica este pentru mine un Univers, o structură moleculară fără capăt, din care eu fac parte şi care face parte din mine!
Dar dacă e să vorbim totuşi despre asociere, piesa „noastră” este „I Turn To You” Melanie C, care ne-a acompaniat constant din momentul în care am făcut cunoştinţă. Gabriel ascultă mereu AC/DC.
Sandu: Da-da. Iar Alexandra este atrasă de genul clasic, în ultima perioadă şi de folclor. Uite-aşa!
Interviu realizat de Irina Caruş
