Prima săptămână la creșă: „Dacă părinții au lacrimi în ochi, cum să aibă copilul zâmbetul pe buze?!”

Concluziile unei bunici implicate în creșterea nepoatei după prima săptămână de creșă. Micuța nu a împlinit încă 2 ani, iar adaparea ei a fost mai ușoară decât se așteptau. Deocamdată…

A făcut Victoria un an și jumătate, mi-au dat zărghiții fata la creșă… Bine, de vreo două luni mă tot ciondănesc cu fiică-mea pe tema asta, și-o mai înțep și-acum dacă am ocazia. I-am zis: „Măi mamă, e prea mică… Dacă îți dă legea dreptul să stai cu ea acasă până la doi ani, de ce s-o duci de pe acum la creșă? O fi vreo explicație pentru care niște capete au ajuns la concluzia că trebuie să stea copilul cu părinții lui până la vârsta de doi ani…” A mea nu și nu. Că cică să socializeze. De parcă ar fi fost antisocială. Da’ de unde antisocială – nici vorbă! -, că pușlamaua se bagă în seamă cu necunoscuții, își face admiratori și în supermarket, și la semafor, și în parc, și la nunțile și botezurile pe la care a fost, că de plimbată, e plimbată, nu glumă. Apoi are gașca ei de copii de la bloc, în fiecare dimineață și după-amiază e cu ei la joacă, afară. Este drept că sunt mai mulți băieței, de-a început și-a mea să tragă la mașini ca ursul la miere. „Lasă, mamă, că și eu am mers la creșă, ba chiar de la un an, eram mai mică decât ea, și uite-mă că sunt vie! Nu mai zic că prin Franța, prin Suedia, îi duce și de la 3-4 luni!”, mi-a zis fiică-mea. Mi-a închis gura, ce să-i mai zic…

Dacă părinții au lacrimi în ochi, cum să aibă copilul zâmbetul pe buze?!

În ziua aia de luni, n-am mers și eu cu ei, ca să nu fie mare corul de bocitoare. I-am lăsat pe ei să jelească în duet, cu ceilalți părinți în backing vocal. S-a prins draga de ea că ceva nu miroase a bine de când a intrat în curtea creșei, că numai la taică-său în brațe se arunca, deși ea nu făcea din astea. Păi dacă le-o fi văzut fețele alea lungi…

Ce să mai, loc de întors n-a mai fost, au venit educatoarele, au venit îngrijitoarele și i-au luat pe pitaci. Au rămas părinții în curte să jelească în mod organizat, așa cum mi-am imaginat că va fi. Suspine afară, urlete și vaiete înăuntru. Patru ore acolo au înțepenit, în curte, cu urechile ciulite și cu privirea lipită de ferestre. Bine, o mămică mai… (nu știu mai cum să zic), s-a lipit și la propriu de fereastră cu fruntea, cu mîinile streașină, să vadă ea ce se întâmplă înăuntru, de-a trebuit personalul să iasă și s-o roage să se îndepărteze, să n-o mai vadă copiii, că îngreunează eforturile de a-i calma. Stau și mă gândesc acum dacă două săptămâni le-or fi suficiente și părinților să se adapteze.

Citește continuarea pe totulpentrumame.ro!