Ne învăţăm copii să învinovăţească pe toţi şi pe toate din jurul lor pentru greşelile lor. Dar cum facem asta şi cel mai important de ce o facem?
Totul începe în copilărie. iată că micuţul nostru se târăște s-a lovit de un scaun, plânge și se uită la noi, așteapta o explicație, şi noi îi răspundem cu: "vino.ncoace puiule, mama acuş o să pupe, ai-ai-ai scaunul asta, mama acuş îi va da bataie ca să nu-l mai lovească niciodată pe puişorul mamei!"
Am numit acest exemplu ca fiind efectul "scaunului vinovat", anume el va servi în continuare ca bază la percepția unui copil, si această bază o creem noi - părinții!
Pentru noi această reacţie este o dovadă de iubire, dar de fapt nu este altceva decât un şablon pe care i-l impunem copilului. Să privim situaţia prin ochii unui copil:
"Uite că mă târăsc, ah, m-am lovit, am făcut o greșeală, ce ar spune oare mama?, mă va susţine? Este rău, sau bine? Mă doare! ce să fac, în astfel de cazuri, mi-e frică,oare mă vor certa? Oare nu vor înceta să mă iubească din cauza asta? "
Ce selectează subconștientul copilul din răspunsul nostru: "O, ai făcut o mare greșeală, dar noi, oamenii credemcă a greși e ceva rușinos și e mult mai ușor să dăm vina pe altcineva, pe orice, chiar și pe o piatră, de care tocmai ne-am împiedicat. Vino încoa, eu te voi mângâia, şi te voi apăra de oricine va dori să te supere." Deci, prin răspunsul nostru incurajam copilul să dea vina pe toată lumea și tdoar la el să nu se dândească. Există, de asemenea, şi astfel de declarații: " Pe unde umbli toată ziuade nu poţi sta într-un singur loc, nu alerga, nu sări. Aaaa, te-ai llovit? ti-am spus eu, singur eşti vinovat!! ". În acest caz , copilul îşi va asuma vina pentru toate greșelile iar mai târziu acestea vor evolua în complexe de inferioritate.
Şi noi maturii deseori suntem influienţaţi de efectul "scaunului vinovat". De exemplu soţul ne părăseşte, care este cauza?
Găsim cauza în cealaltă femeie care "jigodia... ne-a furat soţul", în soţul nostru care "nu este niciodată mulţumit de ce are", în vecina care "a ştiut şi nu ne-a spus", intr-un cuvânt, vinoveţi sânt toţi şi numai noi nu purtăm nicio vină.
dar dacă am căuta pricina în noi înşine, în acest mod perfecţionându-ne, poate am deveni mai fericiţi. Acestea sânt doar câteva exemple, şi toate au început cu un oarecare scaun încă în copilărie.
Care răspuns ar fi în acest caz mai corect?
Să vorbim cu micuţul de la egal la egal, indiferent de vârstă, poate chiar aşa: "Fiule, te-ai lovit, se mai întâmplă, cu toţii ne lovim, nu e nimic ieşit din comun aici, cu toţii învăţăm, iată tu deja ştii că trebuie să fii mai atent, dacă vrei să plângi, te rog plânge, şi nu va fi nimic ruşinos în asta. Mama şi tata sânt alături, şi te iubim! "
Acest răspuns, este interpretat de subconştientul copilului astfel: "să greşeşti e omeneşte, important este să conştientizezi şi să înţelegi unde anume ai greşit. Greşesc toţi, şi dacă ai greşit înseamnă că nu este nimeni în afară de tine vinovat pentru asta, iar mama şi tata te înţeleg şi mereu îţi vor fi sprijin în toate."
În acest fel le arătăm un exemplu de conștientizare, îi învățăm să fie responsabili pentru acțiunile lor, îi învăţăm să-şi asume "vina" și nu o arunce pe umărul altcuiva, pentru că pur și simplu nu există. Si cel mai important, îndepărtăm teama "că nu-l iubeşte nimeni" și-i dăm de înţeles copilului că dragostea noastră pentru el este necondiționată și nu depinde de greșelile sale!
Autor: Svetlana Şuşvaliuc
