O mamă și-a născut băiețelul la 30 de săptămâni: ”M-am trezit la 3 dimineața, plină de sânge…”

Povestea acestei femei a sensibilizat foarte multă lume, pentru că pe de o parte reflectă stările și trăirile intense pe care le trăiește o mamă la naștere, iar pe de altă parte aduce în prim plan ideea că micuții născuți prematur sunt adevărați luptători, indiferent de greutățile prin care trec încă din primele clipe ale vieții. Menționăm că povestea îi aparține lui Azizah Rowen din California, SUA – mămică, soție, actriță și muzician. Ea și-a născut băiețelul la 30 de săptămâni și spune că ”face parte din statistică. La fiecare 450.000 de nașteri, se naște și un copil prematur.”

”Wilder, prințul meu razboinic, s-a născut cu două luni și două zile inainte de termen. Cu 9 zile înainte să vină pe lume, eram în săptămâna 30 de sarcină. Nimic nu anunța venirea prematură pe lume a copilului meu, până într-o noapte rece de ianuarie, atunci când m-am trezit la 3 dimineața, plină de sânge…

Eram îngrozită când am văzut hemoragia. Cu toate astea l-am convins pe soțul meu să rămână acasă, să aibă grijă de băiețelul nostru de 2 ani, așa că m-am schimbat, am luat un taxi și am plecat singură la spital. Eram familiarizată, oarecum, cu întreaga situație. Trecusem prin mai multe pierderi de sarcină, iar ultima sarcină fusese și ea destul de complicată.

Pierdeam prea mult sânge, așa că era urgent ca nașterea să aibă loc...

”Când am ajuns la spital, medicul meu m-a ținut de mână strâns și m-a încurajat: „Pot să îți garantez următoarele: Bebelușul se va afla pe mâini bune. În plus, un bebeluș care s-a născut cândva la 29 de săptămâni, acum este student la Harvard. Așa că nu-ți face griji”.

Am tras adânc aer în piept și eram gata să-mi salvez bebelușul. Deși teama îmi dădea târcoale la orice pas. Nimic nu cauzează mai multă anxietate decât pereții albi, sterili, dintr-o sală de operație, în toiul nopții. În urmă cu 2 ani, mă aflam tot în această încăpere, atunci când l-am născut pe Dash, băiețelul nostru. De data aceasta, însă, era diferit. Simțeam o apăsare în aer, chiar și din partea doctorilor, care se străduiau să rămână cât mai calmi.

Am auzit cel mai firav plânset, iar apoi am izbucnit în lacrimi...

Atunci când mi-am auzit medicul șoptind un „La mulți ani!”, știam că au scos bebelușul din uterul meu, însă nu eram sigură cum se simțea. Între timp, a ajuns și soțul meu la spital, pentru că nu mai rezista acasă.

Mă uitam cu disperare către el, încercând să intuiesc din privirea lui care este starea bebelușului. Nu auzeam nimic. Era mult prea liniște. „E în regulă?”, l-am întrebat. Vedeam spaima din ochii lui, confuzia de pe chipul lui. Niciun răspuns. După câteva minute (s-au simțit ca o eternitate) am ridicat vocea: „Poate cineva să îmi spună dacă bebelușul meu este bine, vă rog?!”

Un medic mi-a spus să mă calmez. În clipa următoare, am auzit un zgomot ciudat, urmat de cel mai firav și încet plânset de copil pe care l-am auzit vreodată.

M-am uitat la soțul meu și am izbucnit amândoi în lacrimi. Fiul nostru era în viață. Așa a început aventura noastră prematură.”

”Wilder a petrecut 49 de zile în incubator.

În tot acest timp, nu am răsuflat ușurată nici măcar o clipă. Eram într-o permanentă stare de alertă. Atunci când medicii și asistentele mi-au dat voie să îl țin și în brațe, nu mi-a venit să cred cât de mic era. Cântărea doar 1800 de grame și era cam de mărimea unui ananas. Tuburi de oxigen ieșeau din năsucul și gurița lui… Îmi era milă de el, îmi era teamă să nu-l strâng prea tare în brațe și să-l rănesc. Imaginea cu el intubat mă răscolea atât de tare, încât eram sigură că îl vom pierde la un moment dat. Am învățat atât de multe lucruri în acea perioadă: despre intubare, complicații ale inimii, insuficiență respiratorie, inclusiv cum să citești un aparat de oxigenare.

Fiecare nouă zi venea cu provocările ei, iar eu și soțul meu ne rugam mereu ca Wilder să supraviețuiască.

Prima dată când am plecat cu soțul meu acasă și ne-am lăsat bebelușul la spital, eram o epavă. Abia puteam păși pe holul lung care ducea spre ieșire. Oboseala, stresul, schimbările hormonale post-partum își spuneau cuvântul. Spre ieșire, m-a întâmpinat o altă mămică de la unitatea de Terapie Intensivă cu care mă împrietenisem. Bebelușul ei se afla lângă incubatorul bebelușului nostru. M-a întâmpinat cu brațele deschise, am plâns pe umărul ei, în timp ce-mi șoptea să merg acasă, să mă odihnesc și să mănânc multă înghețată. Și așa am și făcut.

Timp de 2 luni viața mea s-a împărțit între copilul de acasă și copilul de la spital

Îmi formasem deja o rutină. Dimineața, mă trezeam și petreceam timpul cu Dash, apoi mergeam la spital și stăteam cu Wilder, până seara târziu. Acasă mă întoarceam doar ca să dorm. Am legat prietenii speciale în spital cu alte mămici care se aflau în aceeași situație ca și mine. Am râs și am plâns împreună, ne-am împărtășit una alteia fricile și vorbeam mereu despre „micile realizări” ale bebelușilor noștri și evoluția în bine a stării lor.

Era o zi importantă atunci când unul din bebeluși era dezintubat.

Ne bucuram toate în acel moment, eram unite pentru același scop: să fie bebelușii noștri bine. La jumătatea lunii martie, ziua cea mare venise. Wilder avea să simță aerul proaspăt pentru prima dată pe pielea lui. Zilele în spital se terminaseră. Mergeam acum acasă. Mai întâi supraviețuise terapiei intensive. Însă va reuși să supraviețuiască oare și în această lume? Eram fericită și îngrijorată în același timp.

Fricile și anxietatea care m-au cuprins în ultimele două luni nu au dispărut atât de ușor…”

În prezent, Wilder este un copil frumos și puternic, însă pericolul nu a dispărut complet. Sistemul lui imunitar este slăbit, așa că are nevoie în continuare de îngrijire specială, cel puțin până când va împlini vârsta de 3 ani.

”M-am ales cu o tulburare anxioasă și stres post-traumatic. Stau mereu cu grijă, să nu i se întâmple ceva. M-am învinovățit de multe ori, că nu am fost în stare să duc sarcina până la termen, chiar dacă știam că nu este vina mea. Nu am avut niciodată probleme de sănătate, însă când a venit vorba de sarcini, organismul meu s-a dovedit a fi destul de sensibil. Nimic nu avea să prevadă faptul că într-o noapte de ianuarie, la 3 dimineața, voi suferi placenta abruption. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, sunt recunoascatoare în fiecare zi că bebelușul meu este în viață.”, a mărturisit mămica.