"El a numit-o oaie, proastă, tâmpită şi i-a dat o palmă." Preoteasa din altarul violenţei

Întâi el a numit-o oaie, proastă, tâmpită şi i-a dat o palmă. Ea a rămas. A doua oară i-a tras un pumn. Ea a rămas. A treia oară i-a învineţit jumătate de faţă şi un genunchi. Ea a plecat. L-a acţionat în judecată, a solicitat divorţul şi a luat viaţa de la capăt. El e preot, ea – fostă preoteasă.

Ana şi Arcadie s-au cunoscut acum 15 ani, la biserica în care el era dascăl. Ea absolvise clasa a IX-a la o şcoală internat. Avea doar mamă. Tatăl murise asfixiat, pe când Ana era mică.

Ea avea 17 ani, el – 24. S-au văzut, s-au plăcut, s-au întâlnit, s-au despărţit. Ea a plecat la studii la o şcoală profesională din Chişinău, el a slujit la Biserică. Apoi au reluat relaţia. „Ţineam mult la el. După vreo două luni ne-am căsătorit”.

Era 2008 când au devenit oficial soţ şi soţie. Totul era bine, deşi erau nevoiţi să trăiască într-o cameră cu mătuşa lui. Vorbeau, se sfătuiau şi se înţelegeau, chiar dacă se mai întâmpla ca mătuşa să comenteze de ce Ana găteşte borş, şi nu cartofi.

De ce preoteasa gravidă nu taie lemne multe?

Tot pe atunci, Arcadie a fost preoţit şi a primit o parohie într-un sat din Sângerei. Pleca în fiecare vineri încolo şi revenea acasă luni. În timpul săptămânii, avea ore la şcoală. Se întâmpla ca Ana să petreacă tot mai puţin timp cu Arcadie şi tot mai mult cu mătuşa septuagenară. Când revenea, mătuşa se plângea tânărului preot că Ana, în lipsa lui, nu ar fi dat mâncare la animale la o anumită oră sau nu ar fi tăiat lemne când i-a spus ea.

Ana avea doar 19 ani, era însărcinată, de curând îi decedase mama, iar situaţiile de conflict o descumpăneau. Mătuşa îi zicea una. Soţul îi spunea alta. Certurile ocupau tot mai mult spaţiu în odaia lor comună.

Tânăra familie a început să zidească propria casă în aceeaşi ogradă. Doar că a durat cinci ani până s-au mutat din cămara mătuşii în casă nouă.

Între timp, în 2009, Ana a născut un băiat. Peste un an – o fată. După trei ani de concediu de maternitate, s-a angajat în calitate de observatoare la Spitalul de Psihiatrie din Bălţi. Dar munca a devenit un nou prilej pentru nemulţumirile soţului.

„A început să-mi spună că el aduce mai mulţi bani şi că nu se merită să lucrez pentru 900 de lei. El avea 500 de lei din biserică, se mai aduna din sfinţiri şi, pe lună, aducea peste o mie. Dar nu ajungea pe atunci la două mii de lei”, îşi aminteşte ea.

Ani de iad în casa preotului

A lucrat doi ani, apoi a renunţat. La nici o lună distanţă, era şefa Centrului Social din localitatea unde trăiau şi se pare că soţul era mândru de ea. Dar mulţumirea lui n-a durat mult. „Când ajungeam acasă, îmi spunea că la mine intră cela sau celălalt, că îmi bat capul de moşnegii mei, dar de familie şi de copii, nu. Că nu fac mâncare, că cine va spăla hainele, cine va face curăţenie. Aşa am lucrat patru ani. Dar, în ultimii doi ani, era „iadul”.

În 2016, Ana a primit prima palmă. Îi ceruse soţului să instaleze maşina de spălat, că tot stătea nou-nouţă de cinci ani. Or, ea nu mai reuşea să spele cu mâinile hainele celor doi copii, ale preotului, ale mătuşii, ale soacrei şi ale sale. Nu era prima dată când i-a spus asta. Îi răspundea ba că nu are timp, ba că nu se pricepe, ba că nu ştiu ce nu are. De data asta a lovit-o.

„M-a lovit în faţa icoanelor. Noi avem icoane în toate camerele. Cina cea de taină la bucătărie, Icoana Constantin şi Elena în altă cameră, Icoana Sfântului Dumitru, de la cununie, în dormitor. Dar eu nu-i ziceam de icoane, dar îi ziceam că un preot aşa face? Şi el şi mai tare se enerva că eu mai mică decât el, el cu Academia Teologică absolvită, îl învăţ cum să fie preot. Atunci am fugit prima oară la familia care avea grijă de mine după moartea mamei. Nu m-am aşteptat ca el să facă acest gest”.

Despărţirea nu a durat mult. El o căutase, îi vorbea frumos, iar dorul copiilor rămaşi acasă o topea. Mai avea şi obligaţii la biserică, era dăscăliţă, lucra cot la cot cu el, când erau solicitări prin sat. Aşa că, peste o săptămână, a revenit la casa cu icoane şi insulte.

„De ce nu dă Dumnezeu să zdohneşti, soţie?”

„Fa oaio, proasto, tâmpito. De unde te-ai luat, credincioaso? De ce nu dă Dumnezeu să zdohneşti mai repede, să scap de tine o dată”, îi vorbea preotul-soţ.

Arcadie se supăra pe Ana în special când stătea peste program la muncă. După o nouă ceartă, a lovit-o a doua oară. Ea a fugit iar. Dar a revenit pentru copii şi pentru că nu avea suficient curaj, dar nici resurse să o ia de la capăt.

„De atunci rămâneam la muncă peste program… Trebuia să mă încui în cabinet, să plâng vreo jumate de oră, să-mi vin în fire, să mă liniştesc, după care să mă apuc de treabă. Când ajungeam acasă, nimic bun nu vedeam”.

Ana avea un salariu de 3500 de lei, bani din care umplea frigiderul, îmbrăca copiii, întreţinea casa şi, uneori, îi dădea şi soţului bani pentru achitarea ratelor pentru maşină, căci el luase un credit de zece mii de euro pe şase ani. Oricum, spune că o întreba mereu ce face cu banii, venea beat, ţipa la ea, o insulta şi speria copiii.
 
Începuse să conştientizeze că nici casa, nici frigiderul plin, nici statutul de preoteasă, nici icoana de cununie nu mai erau de ajutor. Într-un timp, Arcadie începu să vină acasă aproape zilnic târziu şi băut, nu mai vorbea cu ea, aveau bugete separate, dormeau în camere separate, îi zicea că nu îl mai atrage fizic, că e mereu obosit, nu-i mai zicea unde merge şi de unde vine. Apoi s-a întâmplat ultima bătaie.

Citește continuarea pe zdg.md