”Aveam impresia că-mi părăsesc corpul” - însărcinată în 6 luni, o femeie din Chișinău a dus o luptă apringă cu COVID-19

Fiind însărcinată și având acasă doi copii de 12 și 5 ani, Tatiana Racu din Chișinău spune că a învățat mai mult ca niciodată să prețuiască viața după ce a stat țintuită la pat timp de 21 de zile, cu diagnosticul COVID-19. Femeia a fost internată la Maternitatea nr. 2 din Chișinău în data de 21 august, iar a doua zi a ajuns în secția de reanimare a Spitalului Republican, unde timp de câteva zile medicii au făcut tot posibilul ca să-I salveze viața. Tatiana și-a dorit mult să păstreze sarcina, iar medicii i-au oferit tot suportul necesar pentru asta chiar dacă exista riscul să o întrerupă.

De altfel, femeia spune că doar cu ajutorul medicilor a reușit să treacă de acest calvar, iar atunci când ajungi într-o astfel de situație înțelegi și prețuiești cu adevărat munca lor. Tatiana spune că prin intermediul experienței sale își dorește să-i determine pe oameni să fie mai precauți și mai atenți cu sănătatea lor.

”După mijlocul lui august m-am trezit cu o răceală ușoară. Nu am tras alarma din primele zile pentru că era doar o stare de moleșeală, cu tuse și gât inflamat. Am luat de la farmacie drajeuri pentru a ușura durerile din gât și în două zile am scăpat. Dar, a apărut febra care nu se ridica mai sus de 37.5 și dureri musculare în cea de-a 3a zi. Atunci am observat că îmi disparuse mirosul și gustul. Cumnata mea cu care lucram împreună începuse să se simtă și ea rau, dar eu aveam o stare deja de parcă îmi trece în cea de-a 6-a zi. Joi, 20 august, mă simțeam mai bine și chiar apăruse și buna dispoziție, dar marea surpriză neplacută a apărut vineri dimineața când m-am trezit cu insuficiență respiratorie. Am sunat la 112.

”Mi-au zis să-mi strâng lucrurile că o să mă interneze la Maternitatea N2 ca suspectă cu COVID-19”

Ajunși acolo, m-au internat și colectat analize, după care mi s-a măsurat saturația la oxigen care nu era la nivel, bătăile inimii și numărul de respirații pe minut. M-au ascultat și au zis ca nu e în regulă cu plămânii. Au stabilit tratamentul pentru mine și l-au început chiar din primele ore după internare.

După tratament mă simțeam tot rău, iar saturația cu oxigen nu creștea. Tratamentul intensiv nu a avut nici un rezultat. A doua zi, pe 22 august m-au transferat în reanimare la Spitalul Republican. Starea mea se agravase brusc, respiram și mai greu. M-am conectat la aparatul cu oxigen, apoi mi s-a conectat la gât în partea dreaptă un cateter și a început tratamentul cu picurători, injecții...

Personalul medical era echipat în costume speciale, izolați complet. Mă uitam la ei câta grijă îmi poartă și îi admiram pentru efortul pe care îl fac, cu 2 rânduri de mănuși, ochelari transpirați.... dar dedicați și devotați.

”Eu în pielea goală, sub cearșaf și la terapie intensivă urmăream cu atenție tot ce se petrecea și încercam să înțeleg…”

Așa am stat până în noaptea spre 27 august când situația s-a agravat din nou și am mai avut marele ghinion că se oprise sistemul de oxigenare centralizat al spitalului. Am încercat să-mi pastrez calmul și să respir așa cum îmi spuneau medicii. Apoi mi s-a adus o rezervă cu oxigen la care am fost reconectată și am început să respir, dar saturația scădea.

Țin minte că medicii erau în stare de alertă și faceau tot posibilul să mă salveze. Sleită de puteri, cu dureri groaznice în piept, mi se făcuse o injecție de tramadol care mă încălzise și cumva am închis ochii. Eu, cea puternică și plină de energie aveam impresia că îmi părăsesc corpul și am început să îmi vorbesc singură: ,,Unde te-ai pornit? Unde te duci? Asta nu e tot, întoarce-te..."

Trecuse ceva timp, nu știu cât și parcă mergeam pe o motocicletă cu viteză mare și îmi bătea vântul puternic din față, iar de la spate soțul mă striga pe nume cu voce tare… Probabil, pornise oxigenul. Eu am deschis ochii brusc. Medicii reușise să mă salveze. S-a prezentat doctorul toracolist Alexandru Toma care venise între timp și mi-a facut o operație în piept, îmi conectase un tub în plămânul stâng care servea drept vacuum. Eu îi priveam atât de fericită căci mă trezisem cu o minte atât de clară și limpede, cu o stare de parcă m-am născut a doua oară.

Am înțeles atunci că ce a fost mai greu trecuse. Respiram mult mai ușor, dar eram țintuită într-o singură poziție deoarece pe stânga aveam conectat vacuumul, iar pe dreapta la gât era cateterul și urina prin tub. Oricum eram fericită...”, ne-a povestit Tatiana Racu.

Tatiana mai povestește că au urmat câteva zile în care, deși se simțea ca o legumă, a avut parte de toată îngrijirea necesară din partea medicilor.

După zece zile de tratament intensiv, Tatiana a fost transferată la Maternitatea nr. 2 pentru reabilitare

Atât starea ei cât și starea bebelușului din burtică era monitorizată în permanență. Chiar și așa, medicii i-au făcut din start o avertizare…

”Am fost consultată și urma să întrerup sarcina în caz că situația se agravează, eu eram prioritară căci un copil nu se naște cu sacrificiul mamei, mai ales că riscam nici să nu ajung la termen. Eram gata s-o fac și pe asta, însă medicii de la Maternitatea nr. 2 au organizat o comisie care m-a anunțat mai apoi că nu întrerupem sarcina. Inițial era marele risc să nu rezist în timpul acesteia, termenul e mare, burta e mică și încă nu apasă pe plămâni, dar o păstrăm și în maxim 2 luni vom restabili plămânii Cu cea mai mare precauție, cu monitorizare la toracolist și ginecolog duc sarcina mai departe. Eu cred că noi cu bebica ne ajutăm reciproc, datorită ei am rămas în viață ca s-o ajut să se nască. Cot la cot o să trecem și peste asta.”, mai mărturisește viitoarea mămică.

Tatiana Racu ne-a mai spus că o bună parte din reabilitarea ei presupune și umflarea baloanelor, ea fiind decorator de profesie. După 20 de zile în care a văzut moartea cu ochii și practic a renăscut, femeia a fost testată negativ la COVID-19. Ea mai spune că între timp, mama și socrul ei au fost internați în spital cu COVID-19, dar din fericire starea lor de sănătate este stabilă.

Pe 11 septembrie Tatiana Racu a fost externată din spital, și și-a putut îmbrățișa copiii și soțul după o lungă perioadă de dor, emoții și multă răbdare.