"Patru cuvinte. M-au urmărit peste 20 de ani. Mi le-am reconfirmat, nu o dată, în diverse situații: când mama mă întreba ce note luau colegii mei la același test, când nu îmi ieșea ceva bine, când nu pricepeam nicio boabă din materia la geometrie sau algebră", așa își începe istoria jurnalista Anna Smolnițchi.
"Niciodată nu m-am considerat și nu mă consider deșteaptă. Niciodată nu m-am considerat specială sau o ființă valoroasă, mai ales pentru comunitate. Am renunțat la o relație cu un băiat chipeș tare, pentru că îmi spunea în fiecare zi că mă adoră și eu nu îl credeam. Eu doar sunt o fată ca oricare alta, îmi desena mintea. Îmi era incomod în preajma oamenilor care vin din familii înstărite, mai ales după ce un coleg a râs de mine, că purtam blugi pentru băieți. Da, erau ai fratelui meu. Purtam, deseori, hainele fraților mei mai mari. În schimb, acceptam relații toxice, destul de ușor, căci inconștient, le consideram corespunzătoare statutului meu de fată obișnuită, nici tare deșteaptă, nici tare frumușică. O colegă de-a mea a avut grijă să mai adaug un complex la toate câte aveam: mărimea 40 la picior. Toată viața mea mi-era rușine că nu port mărime de Cenușăreasă. În fine, să revenim la „probkă” ( în traducere din rusă, înseamnă „dop”, deci ceva fără mare valoare, care astupă goluri). Ce facem noi cu dopurile, de obicei? Corect, le aruncăm la gunoi.
Niciodată nu am considerat că fac lucrurile suficient de bine, de aici și stăruința mea să fac totul perfect. În capul meu, sper că, într-o zi, voi fi suficient de bună măcar la ceva.
Mărturisirea despre ce mi-a spus bunica atunci când aveam vreo 8-9 ani, pentru ceva ce nu mai țin minte, am făcut-o înecându-mă în lacrimi, în fața a vreo 40 de ochi. Nu credeam că aș putea face destăinuiri atât de intime în fața cuiva. Doar soțul meu este confidentul meu. El știe ce nu îmi pot ierta, ce complexe am, deci toate slăbiciunile mele, pe care cu tot dinadinsul încerc să le maschez cat mai bine în fața oamenilor."
Citește continuarea pe apostrof.md
