Scrisoare deschisă către toate mamele care au avut parte de o naștere traumatizantă

Heidi Krause are în prezent o familie frumoasă, fiind mama a doi băieți. Ea a scris o scrisoare către toate mamele care au avut parte de o naștere traumatizantă, nu numai pentru a dezvălui fiecare experiență prin care a trecut la nașterea primului ei copil, acum șapte ani, ci și pentru a veni cu câteva sfaturi menite să le ajute pe cele care au avut de trecut printr-o asemenea experiență dificilă. 

Heidi și-a început scrisoarea exprimându-și empatia față de mamele care trec prin aceleași suferințe prin care a trecut și ea după ce a născut prima dată:

„Către mamele care tocmai au trecut printr-o naștere traumatizantă. Îmi pare rău pentru voi. Știu că vă doare, că sunteți speriate și triste. Știu că poate vă simțiți și puțin abandonate și confuze. Știu că vă simțiți desconsiderate și că vă confruntați cu vina, mai ales când cei din jur încearcă să vă adreseze vorbe de încurajare. Știu că vă simțiți corpurile frânte. Știu toate acestea pentru că și eu am fost în această situație.” 

În ciuda traumelor prin care a trecut la naștere, mama nu a uitat totuși de momentele de bucurie:

„Ziua în care l-am născut pe primul dintre copiii mei a fost incredibilă din mai multe puncte de vedere. A fost uimitor ca în sfârșit am putut să îi urez „bun venit” acelei ființe mici la care am visat și care timp de nouă luni m-a lovit în abdomen.  A fost uimitor să-mi văd soțul plângând de bucurie când bebelușul a ieșit. A fost incredibil să-l aud strigând că „Este băiat”. Am vrut ca sexul bebelușului nostru să fie o surpriză. A fost incredibil să-mi țin fiul la piept pentru prima oară... Printre medicamente și șocuri eram extrem de fericită.”

A ținut să aducă în prim-plan experiențele ce au făcut ca nașterea să devină traumatizantă:

„...Dar întreaga experiență a fost și foarte traumatizantă. Îmi amintesc cum am țipat ore întregi, în toiul nopții, după o injecție epidurală. Îmi amintesc și cum moașa mi-a spus „Îmi pare rău, dar încă nu este dilatație.” Îmi amintesc cum Cervidil, medicamentul folosit pentru dilatare, mi-a provocat contracții extreme, dar nimeni nu știa acest lucru în acele momente. Îmi amintesc cum urlam de durere. Îmi amintesc cum medicul ginecolog mi-a spus că bebelușul meu se află în dificultate și că era necesar să se utilizeze un vacuum extractor sau un forceps. Nici nu am avut de ales.

Îmi amintesc cum a spus că ar fi nevoie să realizeze o epiziotomie. Încerc să îmi aduc aminte ce a vrut să spună prin asta și îmi amintesc cât de speriată eram de ideea de tăietură. Aceste lucruri nu se regăseau în broșura despre naștere de la curs.

Îmi amintesc de forcepsul aflat în preajma capului bebelușului meu. Îmi amintesc că nu a plâns imediat. Îmi aduc aminte că am întrebat dacă era bine și de faptul că în sala de nașteri erau opt persoane. Îmi aduc aminte cum mi s-a spus că am pierdut mult sânge.

Îmi amintesc că mă aflam într-un salon mic de spital, plângând, fără soț și fără bebeluș. Niciodată nu m-am simțit atât de singură. Îmi amintesc cum mai multe moașe și asistente medicale tot veneau la mine. Peste tot erau fețe blânde și accente diferite. Îmi amintesc cum am încercat să mă ridic și cum între picioare simțeam cateterul. Nu știam unde era sau de ce era acolo. Îmi amintesc de faptul că am apăsat butonul de ajutor și cum soțul meu a venit la mine după ce fusese să-l vadă pe bebelușul nostru.

Îmi amintesc cum mi-a povestit că a stat și a văzut cum se chinuiau să găsească o venă în brațul micuț al bebelușului pentru a i se da antibiotice.  Am fost cuprinsă de anxietate. Eram devastată.”

După aceste momente dificile, și-a putut vedea în sfârșit bebelușul și a început să-l alăpteze:

„După aceea, în sfârșit mi-am putut vedea bebelușul. Avea o branulă în brațul său micuț și trandafiriu și îmi era greu să-l țin într-o poziție confortabilă. Și avea și vânătăi și tăieturi pe cap din cauza forcepsului. Îmi amintesc cum moașa mi-a arătat cum să-l alăptez. Mă simțeam atât de straniu. În sfârșit, am reușit să-l alăptez, dar durea atât de tare.

Îmi amintesc că în a treia dimineață plângea fără încetare și avea nevoie să fie hrănit. De ce bebelușul meu nu se oprea din plâns?...”

A realizat că a avut o naștere traumatizantă, că toate cărțile pe care le citise nu o pregătiseră pentru ceea ce avea să experimenteze, dar că era cel mai important că bebelușul ei era bine:

„Am fost la cursuri prenatale. Am citit cărți.  Dar nu mă simțeam pregătită. Nu mă simțeam conectată cu propriul corp. Și în mod cert că nu eram singura care trecea prin așa ceva. S-a estimat că 1 din 3 femei trec printr-o naștere traumatizantă. Experții spun și că această situație este tot mai des întâlnită și că de aceea s-a ajuns la „o epidemie” ale depresiilor postnatale. Experiența mea era însă total diferită de cea a altor mame cu care stătusem de vorbă, ai căror bebeluși minunați nu se născuseră în viață. Sau care fuseseră diagnosticați cu boli rare și severe după naștere. În final, bebelușul meu era sănătos. Și îl iubeam nebunește.”

Heidi și-a arătat iar susținerea pentru toate mamele care au de suferit din cauza unei nașteri traumatizante:

„Este în regulă să vorbești despre toate acestea.

Este în regulă să ai asemenea trăiri.

Crede-mă, te înțeleg și știu cum te simți.” 

Mama a explicat că nașterea primului ei copil a fost însoțită și de traume la nivel emoțional, care au făcut-o să se confrunte și cu depresie postpartum. În urma acestor experiențe, a decis ca al doilea copil al ei să se nască prin cezariană:

„Nașterea mea traumatizantă a avut loc acum șapte ani și încă are un impact puternic asupra mea.  A jucat un rol important în aparția depresiei postanatale și a stărilor de anxietate. Zona mea pelviană nu s-a refăcut complet nici acum. Am fost atât de speriată, încât am decis să îmi nasc cel de-al doilea copil prin cezariană întrucât eram îngrozită că aș putea să trec iar printr-o experiență similară.”

Cea care a realizat scrisoarea către mamele care au avut parte de o naștere traumatizantă și-a încheiat confesiunea cu sfaturi pentru acestea:

„Te rog să vorbești despre asta și să te asiguri că vei primi ajutorul de care ai nevoie. Te rog să te adresezi medicului tău și să soliciți un plan care te-ar putea ajuta în ceea ce privește sănătatea ta psihică. Mergi la o femeie fizioterapeut. Nu mai sta sta să aștepți. Nu în ultimul rând, fii blândă cu tine.”