Li se întâmplă tuturor mămicilor, dar le este rușine să vorbească despre asta

După naștere, fiecare mămică trăiește clipe de neuitat - asta suntem obișnuiți să auzim în toate emisiunile sau articolele dedicate femeilor care vor aduce pe lume un copil. Însă, mai puțin se discută despre singurătatea care apare în viața unei tinere mămici, despre probleme, depresie și griji. O femeie a deschis parantezele și a vorbit pe șleau despre stările pe care le-a avut după naștere.

​

Dacă ar fi să introduc o nouă categorie de suferințe emoționale ce lovesc în lumea mamelor aș introduce fără îndoială conceptul de singurătate postpartum. Nu e depresie postpartum, nu e nici anxietate postpartum, dar le poate genera. Singurătatea asta postpartum e în schimb ca elefantul din sufragerie: știm că e prezentă, dar ne ferim să vorbim despre ea. În definitiv (mă întreb cu ironie) ce drept avem să ne plângem de ceva, noi, cele care stăm acasă? Pun accentul pe verbul a sta, deoarece mulți îl interpretează ad literam, cum ar veni, noi, mamele care stăm acasă, stăm efectiv și nu facem nimic. Iar pruncii ni se cresc singuri (ironic, nu-i așa?).

Revenind la singurătate aș spune că a fost lucrul care m-a marcat cel mai tare după prima naștere. După un ritm de viață dinamic, iată-mă închisă în casă cu un bebeluș adorabil, dar cu propriul său limbaj de descifrat. Îmi aduc aminte de zile întregi de muțenie, pentru că nu-i așa, cât poți vorbi în continuu cu o ființă care încă nu verbalizează? Câte gângureli poți scoate pe minut? Câte zâmbete? Așteptam ca pe o gură de oxigen să vină soțul meu acasă și de fiecare dată zilele de Vineri erau cele mai grele, pentru că încununau o săptămână întreagă de singurătate. Îmi aduc aminte că deși în iarna de după nașterea lui, T. avea doar câteva luni, ieșeam afară de din două în două ore, cu el în brațe. Fără posibilitatea de a socializa cu alte mămici în parc, fără alte prietene care au născut, era singura posibilitate de a vedea oameni și de a rămâne racordată la o viață ce curgea în afara casei mele. La al doilea copil am știu și am făcut mai bine. Mi-am creat propriu grup. Ca să evit monotonia statului în casă și ca să ofer și viitoarelor mame să vadă copii alăptați, am creat întâlniri pentru mame și copii.

Chiar și așa, între toate lucrurile cu care m-am confruntat ca proaspătă mamă, singurătatea a fost cea mai mare provocare, mult mai mare decât toate nopțile nedormite la un loc.

Această singurătate ne reconfigurează și felul în care interacționăm unii cu alții, dar și cu copiii noștri. Sau poate că tocmai schimbările în felul în care interacționăm unii cu alții au dus la acest fenomen de însingurare.  Când T. avea doi ani, m-am decis să îmi schimb ochelarii. Am optat pentru niște tipuri de lentile speciale, menite să blocheze lumina albastră emisă de device-uri. Nu am ales în mod explicit produsul (prezentat ca fiind unul revoluționar) pentru că petreceam în mod deosebit timp îndelungat pe telefonul mobil sau la calculator, ci pentru că aveam o sensibilitate mai mare la lumină în general și după o primă și superficială testare, mi s-a părut extraordinar. Până aici nimic deosebit în povestea mea trivială. Ce m-a frapat e pliantul publicitar pe care mi l-a înmânat vânzătoarea. Genul acesta de lentile erau targetate în primul rând pentru mame. Nu pentru IT-iști care stau non stop pe calculator, nu pentru gameri înfocați care își pierd nopțile în fața calculatorului sau pentru ingineri proiectanți, ci în primul rând pentru mame. Deoarece conform studiilor de marketing accesate de celebra companie producătoare, se pare că mamele petrec cel mai mult timp în mediul online.

Faptul că socializarea reală a fost înlocuită de cea virtuală o dovedesc toate cercetările serioase, efectuate în domeniu. 83% dintre femei utilizează Facebook-ul, spre deosebire de 75% dintre bărbați. Mamele utilizează rețelele sociale pentru a se informa și pentru a cere și oferi sprijin. Studiile nu sunt departe de adevăr. Pe vremea bunicii mele femeile se adunau la prispă sau la șezătoare și făceau schimb de informații. Dacă una din membrele comunității avea o problemă era suficient să ceară sprijin peste gard. Învățau să își crească copiii prin observație socială și știau să facă asta de când erau mici. Alăptarea era cu adevărat ceva instinctiv pentru majoritatea. Stau și mă gândesc la noi, mamele din ziua de azi. Comunitatea reală de sprijin a dispărut. It takes a village to raise a child (E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil), spune un proverb. Doar că noi nu mai avem satul. Eu nici măcar vecini pe scară nu mai am…

Și în situația mea sunt multe mame, probabil cel mai frecvent reproș adus vieții de mamă e tocmai acesta – singurătatea postpartum. Și faptul că încă ne e rușine să vorbim deschis despre ea.

Sursa: inbratelamami.ro