Acum câteva luni Nata Albot a impresionat cu postarea sa de pe blogul personal despre durerea de a fi “mamă de înger”. Acum 5 ani, prezentatoarea și-a pierdut fiul pe nume Bogdan. În acest timp, femeia a păstrat tăcerea despre acest subiect și a vorbit în premieră despre acest subiect.
”S-au făcut 5 ani de când îl port pe Bogdan doar în suflet. 5 ani pe parcursul cărora mă găsesc mame care și-au pierdut copii și care nu se descurcă cu durerea lor. Nu mai fac față. Le chinuie gânduri urâte, le sufocă irecuperabilul. Ele caută un remediu care să le scape de ucigătoarea suferință rămasă în urma copilul pierdut. În sufletul meu am simțit nevoia să deschid o comunitate . Încă nu am curajul să-i dau o formă socială. Poate după această postare și după reacțiile voastre voi prinde la curaj. Această comunitate o numesc pentru mine Mame de Îngeri. Și de 5 ani înscriu în ea istorii pe care le păstrez doar în memorie. Nu vreau să speculez cu ele, nu vreau să storc lacrimi și nici vizualizări. Sunt istorii care ne unesc pe noi, mamele de îngeri, care avem atâtea de împărtășit, dar vrem să fi puternice și înghițim în tăcere amintirile.
Recent m-a contactat o mamă care și-a pierdut copilul într-un accident rutier. Era de vârsta lui Bogdan. Omul care se face vinovat de asta e unul mare. Nu-l paște pericolul unei justiții bune. Ciuda e și mai mare când apuci să-ți iubești copilul mai mult decât pe un bebeluș. Când începi să ți-l imaginezi cine va deveni când va crește mare, cum va face curte fetelor, cum o să-i cumperi costum de mire și într-o clipă, din cauza unui dobitoc, toate visele tale se spulberă. Acea mamă mă întreba ce-am făcut ca să supraviețuiesc? Ce pot să-i spun? Oricum există ceva care nu se tămăduiește niciodată. Ce-am făcut eu a fost să încerc toate metodele, dar absolut toate, pentru a supraviețui: călătorie, muncă, multă muncă, salvatoare și distructivă în același timp, meditație, psihologie, iubire, evadare. Dar sufletele noastre de mamă sunt toate atât de diferite și atât de fragile și toate își iubesc atât de intens și irecuperabil copiii pe care îi aduc pe lume, încăt e greu să spui că există remedii universale și atot tămăduitoare.
Azi când mă conving cu amărăciune că timpul nu poate fi dat înapoi, tot ce pot spune e că a mea Canadă este o evadare pe care mi-am jurat-o. Nu e nici după o viața mai bună, nici după o vise mai mari. E o evadare pe care mi-am dorit-o atunci și care s-a întâmplat acum. Am descoperit această țară peste o lună după ce îl pierdusem. Și m-am simțit aici ca după 9 lăcăți, stând pe prag,plângând, îmbrățișată de fratele meu și trăgând dintr-o țigară, în fața căreia am cedat după ani de nefumat. Aici mi-am zis că voi veni să-mi ling rănile.
Dar chiar și aici doare. Mai ales când mă uit, deja cu alți ochi, la ce grozăvenii se întâmplă acasă. Accidentul cu maxi taxi produs la Chișinău acum câteva zile, m-a făcut să mă gândesc mult la o mamă. Aceea care veghează la căpătâiul copilului său de 4 ani, ajuns în comă, după ce au urcat în blestematul maxi taxi. M-am gândit la ea și mi s-a făcut atât de amar. Pentru că nimeni nu merită, nici un părinte nu merită să treacă prin asta: să-și vadă copilul murind sau fiind pe un capăt de ață și ne fiind în stare să facă nimic pentru el, decât să se roage. Forțele cu care te rogi, după ore în șir de rugăciuni și nedormit și nemâncat și nebăut, încep să se stingă fix ca o lumânare. Iar tu îți zici, nu, hai, hai că mai pot și mai cauți rezerve și mai continui să speri și să te rogi pentru viața copilului tău.
Și cred că e foarte important în asemenea clipe cât mai mulți oameni să își mobilizeze forțele și energia pozitivă ca să se roage pentru viața acelui copil. I-am trimis un gând bun acestei mame. Pentru că sunt o mamă de înger. Și asemenea mame sunt sute, poate chiar mii. Și dacă și-ar concentra toate aceste mame iubirea lor neîmplinită pentru copilul pierdut și ar aduna-o într-o rugăciune pentru un alt copil, poate că șansele lui de a rămâne printre noi ar fi mai mari.
Mame de îngeri, avem atâta energie și iubire conservată în borcane de durere. Ce-ar fi să o scoatem la lumină și să începem să construim cu ea ceva? Încă nu știu ce. Poate aveți voi niște idei. Poate terenuri de joacă pentru copiii cu disabilități, poate graffiti în zonele urâte ale Chișinăului, poate niște scări pictate cu ornamente de covor. Eu una nu mă simt în stare decât să vă întreb pe unde sunteți și dacă simțiți că ați putea transforma durerea voastră în bucuria altora și, ca rezultat, tot într-o bucurie personală. Dacă da, scrieți-mi. Și poate într-o zi, vom simți că suntem o forță mai mare decât cea a primarului de Chișinău, ca să scoatem o dată, la naiba maxi taxiurile ucigătoare din Chișinău.
P.S. Am dat la căutare pe google ”accident maxi taxi Chișinău”. Am primit peste 18 mii de rezultate. Câte știri încă ar trebuie să se mai scrie, câți oameni ar trebuie să mai moară, până se va opri acest calvar dezlănțuit pe 4 roți?
Poate primarul Chișinăului are nevoie de ajutor? Să spună atunci de ce are nevoie și poate îl ajutăm.
Deocamdată, tot ce vă rog, circulați cu troleibuzul sau cu taxiul. Nu vă încercați norocul.”