Povestea unei moldovence: „Copilul a fost diagnosticat cu autism, iar soțul țintuit la pat după un accident”.

Are 30 de ani, locuiește cu soțul în Irlanda, iar copilul mai mare a fost diagnosticat cu autism. Totuși, aceasta nu a fost singura lovitură pentru ei. Când au vrut să facă investigațiile pentru băiețel, a venit peste ei o altă tragedie. Soțul Corneliei a făcut un accident cu automobilul și a rămas țintuit la pat luni în șir. Este povestea unei moldovence stabilită cu familia în Irlanda, care a mărturisit, într-un monolog la Dorin Galben, cum a făcut față tuturor greutăților, dar și cum e să ai un copil special și cât e de greu să îl integrezi în societate, scrie Shok.md.

„Mă numesc Cornelia, am 30 de ani, sunt mamă a trei băieți și locuim, la moment, în Irlanda, cu familia. Primul meu băiat este diagnosticat cu autism, iar acesta nu e un motiv pentru a nu călători, a nu trăi viața sau a nu mai face copii”, a mărturisit tânăra.

„Nu am avut scopul să mă mărit cu un irlandez, m-am legat cu un moldovean”

Cornelia locuiește în Irlanda de aproape 9 ani: „Irlanda mi-a plăcut inițial, mai târziu mi-am dat seama că anotimpul nu mă favorizează, pentru că sunt dependentă de soare, de căldură. Totuși, familia m-a motivat să rămân acolo, cu munca era mai bine, plus îmi doream să îmi continui studiile acolo, în domeniul în care activam. Oamenii sunt foarte deschiși, zâmbitori, te ajută, sunt primitori, binevoitori. Acolo e foarte libertin totul, și oamenii, și în magazine, și necunoscuții, dacă te apropii de cineva, te ajută”.

„Nu am avut scopul să mă mărit cu un irlandez și nu m-am dus pentru asta acolo, băieți frumoși sunt acolo, dar m-am legat cu un moldovean și îmi pare bine, pentru că e cel mai bun bărbat din lume, la mai mult nici nu am putut visa”, spune moldoveanca.

„Am aflat că Lucas are bradicardie încă înainte să se nască. A fost un șoc total”

Cornelia s-a mutat cu iubitul ei, iar peste câteva luni, a aflat că este însărcinată: „Iubitul m-a întrebat de ce așa târziu? Bucurie a fost pentru noi ambii, și pentru părinții mei, pentru toți, a fost un copil foarte așteptat. Doar că peste 20 de săptămâni am început să mă simt rău. Peste 2 zile m-am simțit și mai rău, nu simțeam picioarele și mi s-a depistat meningită bacteriană, care se vede că m-a afectat, nu puteam să mă mișc, am primit antibiotic, am ieșit din spital cu bine, ca peste o lună sau două să aflăm că Lucas (fiul mai mare al cuplului) are bradicardie – inima lui bătea foarte încet, ca la un moșnegel. A fost un șoc total, eram monitorizată în fiecare săptămână, eram asigurată că totul e ok. Am început să am dureri foarte mari de spate, m-am dus la spital, în aceeași zi au spus că mă operează, aveam absces la spate, din cauza dezechilibrului hormonal”.

„Eram însărcinată în 7 luni, nu am fost de acord să fiu operată îndată, pentru că fătul avea probleme cu inimioara, nu știam dacă va rezista, pentru că trebuia să îmi facă anestezie totală. Toate investigațiile probabil au avut efectul lor. Operația a decurs bine, doar că a fost lăsată rană deschisă – 6 săptămâni am mers la pansament. A fost o sarcină destul de complicată, din una în alta”, își amintește tânăra.

„Nu se compară cu nimic atunci când îți iei pruncul în brațe. A fost ca o binecuvântare”

Tânăra mămică își amintește și acum ziua în care a născut primul copil: „Până la urmă s-a luat decizia să se nască prin cezariană, pentru că era mare, avea 4 kg și plus aveam rana deschisă la spate. După naștere a fost verificat, totul era ok. Până în ziua de astăzi Lucas e cu bradicardie, dar nu îi administrăm niciun medicament. Cred că nu se compară cu nimic atunci când îți iei pruncul în brațe, mai ales cu așa drum greu în spate. A fost ca o binecuvântare. Și acum e, dar acel moment nu se uită niciodată. Și faptul că e primul copil, fiecare secundă o țin minte. Nu am avut nicio depresie postnatală, nu știam ce înseamnă asta”.

„Lucas ne-a unit foarte mult, a fost plastilina care ne-a ținut tot timpul împreună”

Peste 2 luni după ce a născut, Cornelia a revenit la muncă: „Nu puteam să stau acasă, dar am mers foarte puțin, câteva ore sau sâmbătă. Eram așa de entuziasmată de el, îmi părea că e cel mai frumos copil și eu sunt cea mai bogată. Era și susținerea soțului, cumva am fost ca un tot întreg, e adevărat că Lucas ne-a unit foarte mult, a fost plastilina care ne-a ținut tot timpul împreună. În plus în Irlanda e așa un ritm, robotizare eu îi spun, muncă – casă și iar. Până la 1 anișor a zburat timpul. Eu deja lucram full time, eu ziua, soțul noaptea, ne-am mutat de la părinți în alt oraș, unde era munca.

„I-am spus soțului că e straniu. Lucas nici nu se uita în ochi, credeam că probabil nu aude”

Schimbările au apărut când Lucas avea un an. „A început să fie mai liniștit. Fiind toată ziua la muncă, îl vedeam doar seara, câteva ore, dar ca mamă simțeam că ceva nu e în regulă. La terenul de joacă tot timpul făcea un lucru monoton – sau se uita la o morișcă cum se învârte sau punea pietricele în rând. Îi spuneam soțului că e straniu. Lucas nici nu se uita în ochi, i-am spus soțului că probabil nu aude. M-am băgat pe interne, simptome, ce e asta. Aveam gânduri că poate fi autism, doar că eram foarte puțin informată despre ce e asta. Nu am căutat neapărat autism, ci încetiniri în dezvoltare, ceva de ce să mă agăț. Când am analizat, Lucas avea toate simptomele unui copil cu autism”, își amintește Cornelia.

Lucas începuse să nu doarmă noaptea. „Noi îl culcam la 22:00, 23:00, el începea să vorbească, în limba lui, începea brusc să râdă, râdea tare, ca un tic nervos. Putea să adoarmă pe la 4:00 dimineața. A doua zi dormea toată ziua, noi nu eram odihniți. La majoritatea copiilor cu autism nu se produce melatonina, ei nu au chestia că a venit noaptea și trebuie să ne culcăm, dacă e agitat, poate să nu doarmă și 24 de ore. Au probleme și cu tractul digestiv, de asta mănâncă foarte selectiv, pâine, cartofi. Sunt foarte emotivi, lucurile banale pentru ei sunt bizare, ei trăiesc în lumea lor și când se trezesc, e ca un șoc”.

„Mi-am dat seama că am putut să-l pierd. Așa momente te cufundă, ajungi unde-i negru”

Când credeau că greu abia urmează, a venit un nou șoc peste familia lor. „Eram gata să plecăm la medic, să începem evaluarea pentru Lucas și s-a întâmplat al doilea șoc din viața noastră. Soțul muncea în noapte, la livrări., pleca pe la 5:00 seara și se întorcea la 5:00 dimineața. Pe la 4:00 dimineața mă sună tatăl meu și îmi spune că sunt pe loc. Mama a zis să luăm niște haine de a lui Lucas, mi-am dat seama că mă iau pe mai mult timp. Întrebam: Tata, ce e cu Nicu? Îmi zicea că e ok. A fost momentul când mi-am dat seama că am putut să-l pierd. Oricine a avut o rudă care a nimerit în accident și nu știe ce s-a întâmplat – așa momente te cufundă, ajungi unde-i negru. Tata a venit la mine de la spital, el a fost sunat la 1:00 noaptea, când s-a produs accidentul, a fost acolo și a venit să mă ia, să mă ducă la spital. Nu știam ce s-a întâmplat, el tot nu știa aproape nimic, i-au spus să aducă ruda de gradul I, soția și el automat a venit să mă ia pe mine. Am lăsat-o pe mama cu Lucas acasă, tata m-a dus la spital”, povestește Cornelia.

„Era inconștient. L-au scos din mașină, iar peste 20 de secunde, aceasta a explodat”

„Am intrat în spital, acolo nu e ca la noi, cabinete, ci un fel de secțiuni cu draperii. Din una se vedea o baltă de sânge jos, el era plin de sânge, de pe pat tot curgea sânge. M-am apropiat de el, vroiam să-l aud, să văd dacă poate vorbi, mi-am dat seama că e viu, dar era o încâlceală în cap, speram să îmi spună că mă recunoaște. El deschidea ochii și îi închidea, nu puteam întreba doctorii ce are, eram în șoc. Un alt coleg de la muncă era acolo și mi-a povestit cum s-a produs accidentul. El se întorcea de la muncă, pe contrasens un șofer drogat l-a tamponat frontal. Mașina soțului, fiind hybrid, a luat foc. Șoferul care l-a tamponat nici nu s-a apropiat de el. Peste câteva minute a trecut un coleg de muncă, a văzut mașina soțului, s-a apropiat repede, a încercat să-l scoată, nu a putut, era fără cunoștință, a sunat la muncă, a chemat alți colegi, l-au scos, iar peste 20 de secunde, mașina a explodat. Dacă nu-l scotea atunci, Doamne ferește ce se putea întâmpla. Faptul că a rămas în viață îl datorăm domnului care l-a scos, totul a durat doar câteva minute”, a relatat Cornelia.

„Femurul era crăpat, cutia toracică și mâna, din cauza loviturii erau negre”

Soțul Corneliei a fost operat tocmai peste 3 zile: „Medicul mi-a explicat că nu-l poate opera îndată, pentru că sunt oameni în stare mai gravă, care au rămas fără ochi etc. El era destul de grav, avea multiple fracturi, dar care puteau să aștepte. Mâna, cotul era atât de distrus, încât era necesar să se construiască niște tible metalice speciale pentru el. A avut operație la cot, i-au fixat mâna dreaptă cu 2 metale și 12 șuruburi, până acum este cu ele, nu poate funcționa mâna fără ele. Genunchiul lui a fost fărâmat, nu a putut îndoia piciorul foarte mult timp, degetul mare i-a fost pisat și nu l-au putut pune în gips, l-au bandajat și lăsat așa. Femurul era crăpat, cutia toracică și mâna, din cauza loviturii erau negre, dar din fericire, totul era în regulă cu coloana vertebrală și cu capul”.

Bărbatul a fost nevoit să stea jumătate de an în scaun cu rotile: „Am ieșit din spital, am fost nevoiți să ne mutăm la părinți, pentru că locuiam la apartament și era foarte dificil de urcat, chiar și cu ascensorul, cu el în cărucior și cu copilul. Părinții mei au fost îngerii mei păzitori. Și mama lui a fost alături, nu vreau să-mi imaginez prin ce stres a trecut, a stat o săptămână cu noi.

„Nu conta, va putea lucra sau nu, știam că voi fi cu el până la sfârșit”

„Cea mai grea perioadă a fost recuperarea: „Știam că sunt puternică. Nu conta, va putea lucra sau nu, știam că voi fi cu el până la sfârșit, dar el, ca bărbat, avea niște orgolii și niște schimbări de comportament – se întorcea cu fața la perete și nu vorbea deloc, pentru că nu se putea ridica de pe pat, nu putea merge nici la baie, trebuia să îl ajut, nu mai vorbesc de duș, de alte chestii. Un om de 100 de kg, ca să urce în scaunul cu rotile, trebuia întâi să urce pe mine, atunci nici nu observam aceste lucruri. Era în depresie, a căzut de pe picioare și nu știa, nouă nimeni nu ne spunea ce va urma. Recuperare de lungă durată. A fost foarte greu”, își amintește tânăra.

„Când au început să vină facturile, eram ca paralizată – 3 mii, 5 mii, 11 mii de euro, niște sume nebune”

Nici Cornelia nu a lucrat cât timp soțul a trecut prin recuperare. Avea grijă de el: „Noi nu aveam asigurare medicală, iar când au început să vină facturile, eram ca paralizată – 3 mii, 5 mii, 11 mii de euro, niște sume nebune, pentru scan la cap, operație, internare, tot veneau. Am avut noroc că până atunci am muncit ambii și strângeam bani de casă, am rămas pe zero. S-au implicat toți, nu doar moral, dar și financiar, și prietenii lui Nicu, și nașii noștri, părinții. Abia apoi ne-a spus avocatul că nu mai achităm nicio factură, l-am dat în judecată pe domnul care a cauzat accidentul, el urma să întoarcă sumele”.

„Primul specialist ne-a spus că e destul de mic, parcă are simptome de autism, dar nu e sigur 100%”

Pentru un timp, problema cu Lucas a rămas pe planul doi: „Peste vreo două luni deja a acceptat și a văzut că sunt lângă el, aceste greutăți foarte tare ne-au unit. Peste vreo 6 luni deja a început să meargă, să se ridice în baston. Trecuseră vreo 8 luni și am decis să venim în țară, să facem investigațiile pentru Lucas, să vedem care e problema. Primul specialist ne-a spus că e destul de mic, parcă are simptome de autism, dar nu e sigur 100%. Alt specialist ne-a spus că e 100% autis. Al treilea specialist ne-a confirmat că e autism. Ne-am întors în Irlanda, acolo foarte greu se mișcă totul, programări, specialiști, să ajungi undeva e foarte greu, nu am vrut să aștept”.

Erau momente când Corina se temea că soțul ei nu va rezista: „Crizele lui Lucas, somnul noaptea sau lipsa acestuia ne dădeau câteodată furori la amândoi, erau momente că ne înțepam de la nimic. Dura un minut, două, dar le simțeam, erau inevitabile. Cu un copil special, e nevoie de atenție 24 de ore, nu ai timp să ai grijă de tine, să stai cu soțul la taifas. Nu mi-a apărut frica să mă lase, ci că ne vom certa tot mai mult, pentru că eu inițial am înțeles că va fi nevoie de mai mult lucru, iar pe el îl vedeam că nu e pregătit să ofere tot pentru Lucas”, mărturisește tânăra.

Cum a acceptat soțul Corinei diagnosticul lui Lucas, cu ce probleme se confruntă, dar și cum e să fii părinte de copil special, având și alți doi copii obișnuiți aflați din interviul de mai jos: