Marcela Paladi, tânăra care a rămas fără picioare în urma unui tragic accident de pe viaduct, mărturisește că în Moldova, indiferent că ești în sat sau în Capitală, viața pentru o persoană cu grad de invaliditate este una extrem de dificilă, iar cei din jur, de cele mai dese ori, nu înțeleg acest lucru. Mai mult, au aceleași cerințe față de tine precum au față de un om sănătos.
„Am trecut cele nouă cercuri ale iadului de vreo 100 de ori. Îmi chemau evacuatorul pentru că parcam mașina mai lângă scară. Au fost momente în care am căzut chiar în fața scării, iar după ce m-am ridicat de jos, am observat că administratorul s-a ascuns după calculator, ca și cum nu m-a văzut”, a dezvăluit Marcela în cadrul podcastului Bandstage, transmite unimedia.info.
Întrebată dacă situația pentru persoanele cu dizabilități este una gravă în Moldova, Marcela Paladi a menționat: „Nu e grav, e p**deț. Eu la magazin nu pot să plec, nu pot să merg într-un local singură să beau o cafea. Locurile special amenajate nu știu pentru care fel de invalizi sunt, dar numai nu pentru invalizii fizic, cred că pentru invalizii de cap. La noi e pus un semn și asta e tot, dar sunt anumite standarde, pentru că sunt diferiți oameni, metrajul ar trebui să fie mai mare, dar nu e. Sau acolo unde sunt mai mari sunt ocupate de alt gen de „invalizi””.
Tânăra mărturisește că a trecut „prin cele nouă cercuri ale iadului, când, revenind de la reabilitare de peste hotare, a luat un apartament cu chirie: „Cazul meu, nu vreau să mă plâng, doar să aduc în lume un factor care a agravat unele probleme mentale.
Unde locuiam înainte, din câte cunosc, conform legii, per bloc ar trebui să fie un loc special amenajat pentru oamenii cu dizabilități și cât mai aproape de scara blocului. Când am venit de la reabilitare, m-am mutat la chirie, pentru că la părinți e casă la sol, cu foarte multe scări și chiar destul de dificil, dar și eu doream aparte. Acolo unde am găsit chirie, în acea curte nu era niciun loc de parcare pentru persoane cu dizabilități. Aveai destul de mult de mers până la parcare, era departe și erau denivelări.
Toate nouă luni cât am locuit acolo cred că am trecut cele nouă cercuri ale iadului de vreo 100 de ori. Când timpul a devenit mai sever, când ploua, ningea sau era vânt, nu mai puteam să parchez mașina în subterană, pentru că îmi era dificil fizic să mă deplasez până la scară. Rampa era, dar era Doamne ferește și eu vorbesc despre scaunul cu rotile, cu protezele e și mai strașnic, pentru că bețele mele ajutătoare alunecă, iar ele mă ajută să țin echilibrul. Dacă alunecă ele, eu m-am dus.
Când încercam să explic administrației că eu voi parca mașina în față, era total contra, sub pretextul că locatarii ar avea o problemă cu asta. Când rugam să mă pună în fața locatarilor să le explic eu, să ajungem la un numitor comun, au mers la principiu și încăpățânare. A început un fel de dramă, un show de zile mari în acea ogradă. Salut administrația.”
Marcela susține că administrația blocului în care a luat apartamentul cu chirie mereu i-a pus bețe în roate.
„De câte ori am căzut, chiar acolo sub camere, nu vedeau, de câte ori parcam mașina, mă vedeau. Cred că achitam în jur de 3.000 de lei pe lună amendă pentru parcarea mașinii acolo. Am avut și cazuri cu evacuarea. Prima oară venise evacuatorul, deși i-am explicat clar că plec într-o oră. Cineva dintre vecini și administratorul au solicitat evacuatorul.
I-am spus polițistului că dacă îmi ia mașina cu evacuatorul, a doua zi mi-o aduce înapoi, pentru că eu nu mă pot duce la altă mașină, nu pot pe a mea să o duc în parcare. În caz contrar, cum am dispărut de pe rețele, așa și o să revin înapoi. Cum așa, pentru o persoană cu dizabilități și mai este una în această curte, nu puteți amenaja un loc?”, povestește Marcela.
„Eu prin astfel de momente am pierdut prieteni, te saturi, te obosești, e deranj și acest deranj se adună și te saturi”, a mărturisit tânăra.
„A doua oară când a venit evacuatorul m-am apucat de roată și le-am zis: „Voi nu luați mașina de aici”. Doamne, cât show! Domnul cu mașina mare se uita ba la mine, ba la polițist. I-am spus polițistului: „Închide-mă, fă ce vrei, eu de lângă mașină nu mă duc”. Nu știu cărui vecin nu i-a plăcut.
Când am încercat să ajung la un numitor comun, o doamnă din bloc mi-a spus fraza următoare: „Marcela, eu tot am patru copii, sacoșă cu mâncare și poate vreau și eu să parchez mașina în față, să-mi fie ușor”. Cu mâinile pe cârjă m-am uitat la acea femeie și i-am spus: „Eu aș da totul ca eu să am problema ta, să am patru copii, sacoșele pline de mâncare, grele de dus”. Eu nici măcar o pungă cu un inel nu o pot ridica de jos, nu mă pot apleca. Am înțeles că nu am cu cine vorbi.
Și administrația a spus o frază pe care nu o voi uita niciodată: „La ora aceasta, copiii normali stau acasă”. Dar eu plecam la Urgență, cu Livia, căzusem și aveam dureri, stângul încă era traumatizat. Am întrebat polițistul ce se va întâmpla dacă rup sigiliul. Mi-a spus că îmi face dosar penal. I-am zis să îl pregătească. Eu eram pe proteze și nu mai puteam sta în picioare. M-am așezat în mașină. Atunci am avut o cădere morală și mi-am pus întrebarea de care fugeam cel mai mult: „De ce se întâmplă cu mine lucrurile acestea? Unde am greșit? De ce eu?””, a mai relatat Marcela.
În opinia acesteia, „sunt oameni puțini și lume multă”: „Oamenii erau invidioși că eu parchez chiar în fața scării. Evident nimeni nu se apropia să-mi spună ceva. Nici ajutor nu mi se oferea. Au fost momente în care am căzut chiar în fața scării. Când m-am ridicat de jos, am observat că administratorul s-a ascuns după calculator, ca și cum nu m-a văzut. Am trecut și peste asta”.
Marcela Paladi a explicat cât îi este de greu să se descurce, mai ales când este pe proteze: „Când eu sunt pe proteze, nici măcar telefonul nu pot să-l țin, pentru că mă străduiesc maximal să-mi țin echilibrul și un singur gram într-o parte sau alta e dezechilibru. E dificil pentru mine. Dar oricât încercam să explic, nu eram validată. Pur și simplu „de ce ei i se poate, iar nouă nu?”. Am avut zile când preferam să dorm în mașină, am dormit multe nopți în mașină, numai să nu mă duc în apartament. Nu doar acolo mi s-a întâmplat, dar acolo am trăit luni de zile și constant apăreau astfel de probleme. La un moment dat, pur și simplu am fugit din acel loc. Foarte mult negativ înspre mine, multe vorbe. Numele meu a fost luat în bătaie de joc și chestia asta se simte foarte bine. Eu am simțit-o la superlativ”.
