Atunci când cineva strănută, ne simțim obligați să-i spunem “sănătate” sau “noroc”, fără să ne gândim la faptul că poate acea persoană nu-și dorește să i se acorde atâta atenție.în plus, acest gest încalcă bunele maniere.
Cu toate că societatea este într-o continuă schimbare şi multe dintre tradiţiile şi credinţele vechi s-au pierdut de-a lungul timpului, codul bunelor maniere continuă să existe. Este adevărat că, din păcate, nu i se mai acordă valoarea de odinioară, însă, o persoană care se va folosi de regulile sale va fi întotdeauna apreciată şi etichetată ca fiind “bine-crescută”.
Contrar a ceea ce credem şi facem astăzi, codul bunelor maniere accentuează faptul că, atunci când o persoană strănută în apropierea noastră, nu trebuie să atragem, în niciun caz, atenţia asupra sa prin rostirea cuvintelor “sănătate” sau “noroc”.
Mitul strănutului
Şi, totuşi, de unde provine acest impuls de a face urări atunci când cineva strănută? Ei bine, îşi are originea în Antichitate, atunci când, ca urmare a faptului că medicina nu era dezvoltată, oamenii credeau că strănutul înseamnă pierderea sufletului. Astfel, binecuvântările orale ale celor din jur se credea că au puteri tămăduitoare şi protejează.
Prima carte care a adus în discuţie bunele maniere a fost scrisă în Egipt, în jurul anului 2400 i.Hr., şi a apărut din nevoia oamenilor de a se diferenţia. Însă, la baza bunelor maniere pe care le urmăm astăzi se află, pe de o parte, vechi superstiţii şi, pe de altă parte, scrierile de la curtea regală franceză din vremea regelui Ludovic al XIV-lea.
Sursa: www.unica.ro
