Există o serie de întrebări ale copiilor la care nu pot răspunde, fără pregătire, foarte mulți părinți. Și nu vorbim aici doar despre sex și barză, dar și despre moarte, înmormântare, sărăcie și lipsa tatălui. Cum să explicăm aceste lucruri și ce argumente să folosim ne învață psihologul.
„De ce nu am tată?”
Trebuie să începeți cu lucrurile evidente: „Da, ai dreptate, pentru nașterea unui copil este nevoie de mamă și de tată.” Apoi variantele de răspunsuri pot fi diferite, totul depinde nu doar de posibilități, ci și de dorința mamei de a răspunde la această întrebare.
Puteți răspunde astfel: „Cândva foarte demult, noi cu tata ne iubeam foarte mult și visam ca tu să apari pe lume.” Pentru copil este foarte important să știe că a fost dorit, pentru că percepe informațiile despre părinți ca o parte a identității sale. Apoi povestiți-i că mai târziu, în relațiile dintre mama și tata ceva a mers rău: au început să se certe și au înțeles că nu pot trăi împreună. În cazul în care tatăl a dispărut de tot, explicați-i ca aceasta s-a întâmplat din cauza că părinții au înțeles că este mai bine să nu se vadă niciodată.
Dacă micuțul insistă să își cunoască tatăl, mama trebuie să pornească de la dorința proprie. Multe mame consideră că pentru copil trebuie să facă orice, chiar și în detrimentul său, dar acest lucru este incorect. Nu uitați că pentru copil este mai importantă o mamă sănătoasă decât o mamă care îi satisface toate dorințele și necesitățile, dar este mereu stresată și nervoasă. Aceasta înseamnă că, dacă mama nu vrea să se întâlnească cu tatăl, nu trebuie să o facă nici de dragul copilului. Iar situația trebuie să fie explicată în felul următor: „Da, l-am iubit mult, dar ne-am despărțit, pentru că m-a supărat rău de tot și nu vreau să îl văd.” Întrebați copilul: „Chiar vrei să îl vezi? Hai să revenim mai târziu la această discuție și să vedem dacă există vreo posibilitate să vă întâlniți, pentru că eu nu vreau să îl văd. Pentru mine este prea dureros.”
„De ce oamenii mor?”
De regulă, această întrebare apare la vârsta de 5-6 ani sau atunci când micuțul se ciocnește de moarte. Moartea unui animăluț, o situație tragică la care este martor sau decesul unei rude.
În răspuns este importantă atitudinea părinților față de moarte. Este mai ușor să vorbești despre moarte dacă aceasta este percepută ca un sfârșit natural al vieții. Puteți compara moartea cu o propoziție, unde moartea este asimilată cu punctul. Vorbiți cu copilul, explicați-i cât de valoroasă este viața noastră, o adevărată minune, care trebuie protejată. Iar dacă nu ar fi moartea, am mai prețui noi atât de mult viața?...
Nu trebuie să mințiți copilul spunând că el va trăi veșnic, și mama lui, și rudele. Atunci, în caz de tragedie, explicațiile reale despre moarte vor fi deosebit de complicate.
Spre deosebire de părinții religioși, al căror răspuns despre moarte este univoc și, să recunoaștem, destul de optimist, mamele și tații atei sunt într-o situație mai grea. Însă copilului trebuie să îi explice punctul de vedere pe care îl au ei. Minciuna va suna fals și va provoca o anxietate și mai mare. Iar variantele despre viața după moarte, adoptate de diferite religii, le puteți expune sub formă de ipoteze.
Dacă întrebarea despre moarte a apărut pe fundalul unui eveniment nefericit – moartea cuiva drag – nu trebuie să ascundeți de copil sentimentele care apar. Este incorect atunci când părinții care suferă din cauza unei persoane apropiate sunt sfătuiți să nu plângă în fața copilului, să fie puternici etc. Copilul înțelege starea mamei și dacă ceea ce vede și ceea ce i se spune sunt lucruri diferite, el încetează să mai aibă încredere în oameni și lume.
În cazul copiilor mici este important să le spuneți că persoana apropiată nu voia să moară. De ce? Pentru că întreaga lume a copiilor se învârte în jurul lor, iar atunci când cineva moare, aceștia pot crede că i-au părăsit în mod intenționat.
Nimic periculos
Trebuie să luăm micuții la înmormântări? Ultimele studii ale psihologilor au arătat că micuții trebuie luați la cimitir. Mai mult, dacă ei văd mortul în sicriu, procesul de rămas-bun și acceptare este mai ușor, iar stresurile posttraumatice se dezvoltă mai rar. Dorința de a proteja copilul împotriva unor emoții negative, lăsându-l acasă, se poate solda cu dezvoltarea unor fantezii patologice că persoana respectivă se află totuși pe undeva.
„De ce familia noastră este mai săracă decât familia colegului de clasă?”
Astfel de întrebări apar, de regulă, atunci când copiii merg la școală, în primii ani. Răspunzând copilului, trebuie să îl întrebați, în primul rând, ce îi lipsește. Ca familia să plece mai des în vacanță? Sau își dorește ceva concret. Iar apoi trebuie să vă gândiți cum să oferiți ceea ce îi lipsește. Iar ideea de bază trebuie să fie următoarea: diferite familii au posibilități diferite, prin urmare și niveluri de venituri diferite.
În discuțiile cu copilului, părinții nu trebuie să subevalueze părinții mai bine asigurați, încercând să se protejeze pe sine. Să spună, de exemplu, că tatăl colegului este bogat pentru că a furat. În primul rând, copilul poate spune acest lucru colegilor de clasă, iar în al doilea rând, puteți distorsiona imaginea unei persoane de succes. Trebuie să îi spuneți că și dumneavoastră încercați să faceți mai multe, dar din păcate posibilitățile sunt mai puține.
În cazul în care micuțul vrea lucruri imposibile, există o metodă de a i le oferi sub formă de fantezie. De exemplu, copilul plânge: „Vreau o banană!” În loc să îi spuneți că nu aveți banane, exclamați: „Ce bine ar fi dacă am avea în fața noastră o ladă întreagă de banane!” Desigur, bananele nu vor apărea, însă prin această frază părintele se plasează la același nivel cu micuțul, arătându-i că dorința lui are drept la viață.
Acest truc poate fi folosit și în cazul dorințelor de nerealizat. Cel mai important este să fiți alături de copil și să îi arătați că îl auziți și îl acceptați cu toate dorințele lui, chiar dacă nu aveți posibilități să le realizați. Iar pentru a consolida această unitate, puteți întocmi un plan pentru atingerea visului. Îl puteți face pentru o perioadă îndelungată sau chiar ani, însă nu trebuie să ratați această bună posibilitate de a învăța copilul bazele planificării ținând cont de realități.
Consultant: Maria Zveghințeva, psiholog de familie
