(Fragment din capitolul 20 „Idei preconcepute” din cartea lui M. Odent „Cezariana”)
De regulă, femeile care nasc sunt comparate cu sportivii cărora li se recomandă să înghită cantităţi mari de carbohidraţi şi proteine, dar şi să bea mult, atunci când urmează nişte eforturi maxime. Autorii articolelor despre alimentaţia din timpul naşterii consideră că noi trebuie să preluăm experienţa medicinei sportive. Inspiraţi de astfel de sfaturi, mulţi specialişti obstetricieni, inclusiv dintre cei care lucrează în spitale, încearcă să convingă femeile, care abia au intrat în travaliu, să mănânce, de exemplu, paste. Apoi, în faza activă, li se dă să bea lichide îndulcite: „Aveţi nevoie de puteri!”
Astfel de idei diferă semnificativ de înţelegerea noastră actuală a naşterii. Atunci când prima fază a naşterii decurge bine, aceasta demonstrează că în sângele lehuzei nivelul hormonului din grupa adrenalinei este scăzut. Un nivel scăzut de adrenalină şi o evoluţie favorabilă a primei perioade presupun că muşchii scheletului se odihnesc, pentru că un nivel scăzut de adrenalină şi relaxarea sunt practic sinonime. Atunci când naşterea este fiziologică, în prima fază lehuza se străduieşte să ia o poziţie nemişcată. Dacă toţi muşchii scheletului sunt relaxaţi şi femeia, să zicem, stă culcată pe o parte sau în genunchi şi coate, ea consumă puţină energie, iar necesităţile ei în carbohidraţi sunt minime, pentru că glucoza este combustibilul preferat al muşchilor scheletari.
Atunci când naşterea decurge uşor, aceasta vorbeşte, printre altele, că neocortexul – partea cea mai dezvoltată a creierului uman – se odihneşte. Neocortexul este încă un organ al corpului care se hrăneşte cu glucoză. Aşadar, atunci când se reduce activitatea muşchilor şi a neocortexului, rămân doar două organe care lucrează cu adevărat: muşchiul uterului şi zonele cele mai vechi ale creierului – hipotalamusul şi hipofiza – comune pentru om şi mamifere. Funcţia lor este să producă hormoni care participă la procesul de naştere.
Această parte a creierului consumă infim de puţină energie. Cât priveşte muşchii uterului, aceştia fac parte din categoria de muşchi netezi, care consumă de 20-400 de ori mai puţină energie comparativ cu muşchii striaţi, în plus ei pot folos pe post de „combustibil” şi acizii graşi (preferându-i glucozei). Având în vedere că organismul uman are multe rezerve de grăsimi, practic nu există pericolul ca muşchii netezi să rămână fără surse de energie. Este important să înţelegem că muşchii netezi, iar uneori şi cei ai scheletului, pot folosi în calitate de sursă de energie acizii graşi. În acest sens sunt foarte ilustrative rezultatele cercetărilor lui Paterson şi colegilor săi. Pentru a explica semnificaţia lor, amintim că prezenţa în urină a corpilor cetonici înseamnă doar că organismul femeii a folosit în calitate de sursă de energie acizi graşi. Paterson a arătat că la femeile care au stat flămânde 12 ore înainte de operaţia planificată de cezariană, efectuată sub anestezie generală, nivelul de corpi cetonici în urină era mai ridicat decât la femeile în travaliu. Prin urmare, femeile care nasc consumă mai puţină energie comparativ cu cele care aşteaptă operaţiile planificate.
Compararea unei lehuze cu un sportiv maratonist nu doar creează confuzii, ci şi poate fi periculoasă. Efectele adverse ale utilizării zahărului în timpul naşterii au fost demonstrate documentar de nenumărate ori. Obstetricienii trebuie să ştie că zahărul în stare pură are tendinţa de a reduce pragul de durere şi nivelul de durere maxim suportabil. Mai mult, există informaţii că atunci când mamelor li se injecta intravenos glucoză, intensitatea icterului nou-născutului era mai mare. Fiziologii au o explicaţie pentru acest fenomen.
Compararea lehuzei cu un maratonist produce şi alte greşeli. De exemplu, de multe ori necesitatea femeii în lichide este supraevaluată. Deseori citim despre faptul că în timpul naşterii este nevoie să suplinim pierderile imense de apă, pentru a evita deshidratarea şi consecinţele acesteia. De fapt, pierderile de lichide în timpul naşterii nu sunt atât de mari datorită secreţiei crescute de către hipofiză a hormonului antidiuretic vasopresină (care reţine apa), dar şi datorită relaxării muşchilor. Când începe naşterea, organismul mamei are o rezervă mai mult decât suficientă de apă – din contra, este posibilă chiar o intoxicaţie cu apă şi un nivel scăzut de sodiu în sânge. Şi vezica plină poate produce disconfort, iar aceasta este o plată suplimentară pentru faptul că naşterea a început să fie comparată cu un maraton.
Aceste consideraţii de ordin teoretic trebuie comparate cu ceea ce putem înţelege studiind comportamentul femeilor în timpul naşterii. În decursul câtorva decenii, am avut posibilitatea, în condiţii de spital şi casnice, să observ comportamentul a câteva mii de femei, care nu erau îndemnate să bea sau să mănânce, dar nici nu li se interzicea acest lucru. În pofida excepţiilor care există întotdeauna, putem schiţa câteva principii şi reguli simple. Prima: naşterea începe foarte rar dacă gravida este flămândă. Acest lucru este de înţeles, pentru că din cauza foamei în sânge creşte de regulă nivelul hormonilor din grupa adrenalinei. A doua: atunci când naşterea a intrat în faza activă, femeile, ca regulă, nu mănâncă. Dacă femeia mănâncă, eu am dubii serioase că ea într-adevăr naşte. Naşterea este un diagnostic complicat. Atunci când femeia are contracţii la fiecare 5 minute şi i se spune că deschiderea colului este de 1-2 centimetri, ea este sigură că naşte. Un astfel de diagnostic conduce de multe ori spre o naştere prelungită, creşte probabilitatea unei intervenţii chirurgicale, care necesită anestezie. Dacă femeia vrea într-adevăr să mănânce, înseamnă ca ea trebuie să fie hrănită, pentru ca nivelul de adrenalină să scadă, iar naşterea să înceapă. Deseori viitoarele mămici merg la spital în cu mult înainte, dar naşterea nu începe nicidecum, pentru că nu li se permite să îşi potolească foamea. A treia: după cum arată experienţa mea personală, femeile care într-adevăr se simt liber şi cărora nimeni nu le-a spus că „au nevoie de forţe” preferă să bea puţină apă, şi nu băuturi dulci. Deseori ele au o dorinţă acută să ia un gât de apă înaintea ultimei contracţii, numite reflexul expulzării fătului (este un semn al eliminării bruşte de adrenalină).
Vreau să vă reamintesc că în multe spitale timp îndelungat era interzisă orice mâncare sau băutură în timpul naşterii. Scopul interdicţiei era prevenirea complicaţiilor pe fundalul anesteziei generale, atunci când alimentele tari din stomac pot bloca căile respiratorii, iar conţinutul acid al stomacului, ajuns în plămâni (aspiraţie), poate produce pneumonie. Acum însă, când majoritatea operaţiilor de cezariană se efectuează sub anestezie epidurală, influenţa benefică a unor reguli mai liberale cântăreşte mai mult decât riscul complicaţiilor. Ca urmare, se reduce numărul de operaţii. Este interesant că unicul caz de aspiraţie, înregistrat în zece ani la spitalul Bronxului (statul New York), a avut loc exact în jumătatea de an cât a fost interzisă mâncarea şi băutura în timpul naşterii. Este important şi faptul că în Olanda, unde 30% dintre naşteri au loc acasă (unde femeia are liber la frigider), nivelul de mortalitate maternă este de mai puţin de 10 la 100 000 naşteri, iar numărul de cezariene – aproximativ 10%.
Chiar dacă în viitorul apropiat va renaşte interesul faţă de fiziologia naşterii, noi vom fi nevoiţi să recunoaștem totuşi că necesităţile alimentare ale lehuzei sunt prea complicate pentru a fi controlate de specialistul care o asistă la naştere. De fapt, naşterea nu poate fi dirijată. Femeile trebuie să se bazeze pe senzaţiile şi instinctele lor, şi nu pe ceea ce au citit sau au auzit. Să sfătuim lehuza să mănânce paste sau să pună miere în ceai este la fel de iraţional ca şi să îi interzicem aceste lucruri. Unica recomandare pe care o putem face este următoarea: Evitaţi să faceţi recomandări!
