Durerea imensă a unei mame din Chișinău: ”Nașterea a fost un coșmar. Ne-a distrus viața…”

O tânără mamă din Chișinău ascunde o durere imensă în suflet, după ce a trăit un adevărat calvar în timpul nașterii în unul din spitalele din Capitală. Femeia și-a relatat experiența într-un grup pentru mămici și a dorit să-și păstreze anonimatul. Ea spune că neglijența medicilor poate avea consecințe grave și chiar tragice. Deși a avut parte de o sarcină ușoară, nașterea a fost un adevărat calvar. Femeia a povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la maternitate din momentul în care s-a declanșat travaliul. Încă din primele clipe de când a venit pe lume, copilașul ei se zbate între viață și moarte, iar medicii dau din umeri și spun că nu au ce-i face.

”Totul a început la ora 21.00. Simțind dureri care se intensifică, am sunat medicul, ea mi-a spus să plec la spital acolo mă vede medicul de gardă și dacă trebuie, ea vine. Am ajuns acolo la ora 2 noaptea, durerile tot mai dese, am așteptat, m-au controlat, mi-au spus că am deschidere 2 cm și m-au pus în salon să aștept.

Am stat până dimineața, iar la ora 8 a venit doamna doctor care m-a controlat, fiind deschiderea de 2 cm. După control mi-a adus prima doză de oxitocină, după care a urmat încă 2 – în total 3 doze până la ora 12. Durerile se intensificau din ce în ce mai mult, dar deschiderea la fel 2 cm.

A decis să îmi rupă membrana la orele 14.00 și au început contracțiile, de nu mă puteam ține pe picioare, dar nu erau regulate. Ora 16.00 - deschiderea 3 cm, îmi spune că ”tu nu vei naște fără epidurală, trebuie să o punem.” Am acceptat.

După epidurală, durerile au început să fie suportabile dar oricum le aveam, ea îmi spunea să dorm să am putere, nu puteam de frică...Mai venea la 2 -3 ore și verifica deschiderea. Încetul cu încetul a început, noi fericiți așteptam cu nerăbdare, soțul fiind lânga mine.

La ora 23.30, doctorița obosită și supărată că nu era tura ei, zice ”hai, nu-i mai puneți încă o seringă de epidurală că naștem!”

În tot acest timp venea o moașă tinerică și îmi spunea că din momentul în care voi simți o durere mare care mă va apăsa, să o anunț. Eu nu am sintit așa ceva, dar docorul a spus că naștem. M-am suit eu pe masa aceea roz, pe care și acum parcă o văd în fața ochilor.

Fiind cu epidurală, nu îmi simțeam deloc picioarele și nu le puteam mișca, însă striga în continuu să desfac picioarele, să împing și țin minte că aveam o durere foarte mare în abdomen. Nu vă pot reda… Mi-am dat seama că nasc.

Doctorița striga și chema… Sala începea să fie tot mai plină de doctori, toți speriați, iar eu îmi pierdeam cunoștința din minut în minut și țin minte pe bucăți totul.

M-am trezit în timp ce două doamne îmi apăsau burta. O doamnă mă trăgea de sâni foarte tare, iar o altă doamnă trăgea copilul cu vacum și el nu ieșea. Nu știu cât a durat tot coșmarul, dar ultima ce țin minte este că ele trăgeau cu vacuum și cu mâinile de parcă ceva a exploadat și totul era în sânge.

Țin minte că medicii din jur aveau fețele în sânge și în acel moment doctorița zice ”Lasați-o, hai la cezariană, că o pierdem!” Mai țin minte că soțul a apărut la un moment dat și mă ruga să fiu tare.

La ora 12.20 mi-au făcut epidurala și copilul a fost scos practic mort, fiind reanimat.

Mai târziu sau a doua zi, nu mai știu pentru că nu aveam nici ceas și nici telefon, m-am trezit într-un salon cu mămici cu bebeluși, iar eu eram fără… Am început să strig și să plâng: ”Unde e copilașul meu, ce-i cu el?”

Au venit asistentele, mi-au spus că nu știu nimic și m-au anunțat să aștept până a doua zi, când urma să vină doctorița. Am plans așa până dimineața, nimeni nu îmi spunea nimic… Apoi a venit și m-a dus în alt salon, la un alt etaj. Nu puteam să mă ridic de durere. Ea a venit frumoasă și mă tot dermierda spunându-mi că m-a tăiat foarte tare, pentru că copilul era cu cordonul în jurul gâtului (eu știam și am preîntâmpinat-o deodată, ea spunându-mi atunci că nu-i nici o problemă). Tăieturile sunt și în interior și exterior și încă cezariană. Nu mai aveam răbdare să îmi văd bebelușul și împreună cu soțul ne-am dus la el, nici nu mă puteam ține pe picioare. Ajunsă acolo nu vedeam nimic de durere și lacrimi, el atât de micuț, atât de drăgălaș, plin de picurători, de aparate în jurul lui, nu înțelegeam ce se întâmplă.

Au urmat însă niște clipe de coșmar… Doctorița mi-a spus că nu are șanse de viață, dar dacă va trăi, 90 % că nu va fi ca ceilalți copii, deoarece a suferit o asfixie severă timp de 20 minute.

Noi nu credeam, ne rugam zi și noapte, plângeam neîncetat…

Încetișor, bebelușul și-a revenit, a început a respire singur, a ieșit din coma în care era, noi doream cât mai repede să facem o tomografie la cap să vedem ce traumă avem. În prima zi cînd am fost transferați în altă reanimare, ni s-a făcut tomografia în care nu credeam până acum câteva zile când am făcut alta repetată, mai amănunțit.

Avem cea mai gravă boală care există în neurologie, după spusele medicilor, nu îl putem ajuta cu nimic… 

La fiecare control ni se adaugă diagnoze. Au urmat luni de zile în spital în care am fost umilită și luată în râs că ce îți trebuie așa copil, nu venea numeni să ne vadă zile întregi. A trecut și asta, acum vreau dreptate.

Am povestit povestea mea cu durere în suflet, pentru că în toate aceste luni am sperat că va fi bine și nu am scris nici o plângere, nici un demers, ziceam că Dumnezeu o să o pedepsească, ne-a distrus viața noastră și a copilașului nostru. Nu pot să o iert pentru ce mi-a făcut, mă culc și mă scol cu gândul că trebuie să fie pedepsită, nu o pot ierta…