„Când aveam 4 ani tu și tata ați hotărât că e mai bine să plecați din tară pentru a câștiga mai mulți bani. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-aș dori mai mult. Bani sau pe mama și tata lângă mine? Știu că eram prea mic și totuși cred că deși aveam câțiva anișori știam ce valorează mai mult pe lumea asta...”, așa începe confesiunea unui copil, care și-a dorit să simtă prezența părinților în viață, și nu a banilor.

„În prima zi de școală, când aveam 6 ani, pe mine m-a însoțit bunica și tu, mi-ai fost alături, 2 minute la telefon. Două săptămâni s-a rugat doamna de mine, să nu mai plâng și să accept să mă joc cu colegii mei. Venea în pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuță și încerca să mă miște din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un final mi-am făcut curaj și i-am spus de ce nu ies:

– Mi-a spus mami să fiu cuminte la scoală și să nu vă supăr că altfel nu se mai întoarce!
Mi-a zâmbit și apoi m-a luat în brate spunându-mi că ai glumit. I-am spus ca eu nu știu când glumești că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit! Ba chiar i-au dat lacrimile și atunci m-am speriat tare că am supărat-o și că pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine!

Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cât de buni au fost oamenii cu mine!
Când ceilalți copii se certau între ei, discuțiile se terminau cu: „Te spun lui tata”. M-am întrebat mereu: eu ce aș putea spune?

Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost milă de mine și m-au protejat. Mario, colegul meu mi-a spus că dacă vreau o roagă pe mama lui să fie și mama mea, ca să nu mai plâng.
Prin clasa a IV-a, deja mă obișnuisem cu gândul că eu am niște părinti virtuali. Da, știam ce-i aia virtual pentru ca din banii voștri făcuți departe de mine, aveam și computer și tableta și telefon și mai știam și să le folosesc pe toate ca să vorbesc cu voi. Trebuia să facem felicitarea pentru mama de 8 Martie și doamna mi-a spus că am pus florile urat și că ar trebui să fac alta. M-am trezit răspunzându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar în poză și nu te prinzi.

Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze…Tu erai o poză, mamă!
Aveam 9 ani când v-am revăzut. Ați venit după ce v-ați luat cetățenia. Îmi amintesc că mă întrebai de ce nu te iau în brațe și tăceam. Ai spus că sunt cam timid și că ți-a fost dor de mine și te așteptai la o primire mai călduroasă. Nu știai nici tu și nu realizasem nici eu încă. Nu eram timid, ci pur și simplu nu eram obișnuit să îmbrățișez străini.

Au fost nopți în care am visat urat și tot ce îmi doream era să te iau în brate ca să nu îmi mai fie frică. Erau zile în care luam note mari și știam că merit să fiu luat în brațe. Au fost atâtea momente în care aș fi dat orice să te pot îmbrățișa, dar cu timpul m-am obișnuit cu ideea că îmbrățișările nu sunt pentru mine.

Am crescut între timp și la 18 ani mi-ați luat mașină și apartament spunându-mi, mândri, că pentru asta v-ați sacrificat.

Desi am vârsta la care cei mai multi băieți au câte o iubită, să știi ca eu sunt singur. Sunt un „sălbatic” care nu știe cum se îmbrățișează o femeie…Stau singur și fug de iubire de teamă să nu ma obișnuiesc cu ea, ca în copilărie și apoi să mi-o fure vreo sumă de bani…

Am 19 ani acum și m-am gândit să îți spun că m-am mutat cu chirie, din banii mei, și merg cu metroul. Nu vreau să folosesc obiectele care mi-au furat dreptul la o familie. La 19 ani, ca și la 4 ani, consider că banii nu vor umple niciodată golul din sufletul meu. Mamă, nu există vreo sumă care sa te poată înlocui…din păcate!”

Sursa

mamă
tata
părinţi
copil
școală
copilărie
bani