„De câte ori îmi vizitez vreo rudă, aflu și cam cum e copilul meu. Oamenii nu se pot abține de la a pune etichete! E frumos, pare că e și deștept (eticheta inteligenței nu se pune chiar așa ușor, doar „pare”), e năzdrăvan, e vorbăreț și e slab.” Citiți istorioara unei mămici care îndeamnă părinții să nu-și crească copiii „grași și frumoși”!
Cei care îmi sunt foarte apropiați, îmi spun direct că e slab. Ceilalți, cu care nu am o relație foarte strânsă, îmi spun doar că e ”cam slab”. Apoi urmează și discuția despre mâncare, când sunt întrebată, în fața lui, cum mănâncă. Nu, au nevoie să le detaliez operațiunea și să descriu întocmai procesul.
-Și? Mănâncă bine?
Da, mănâncă bine. „Și atunci de e slab?” mi se răspundea. Sau, observat fiind la masă, se întâmplă să aud (și să audă și el) că nu mănâncă bine, astfel încât să ajungă la concluzia că face ceva greșit.
-Nu, mamă, tu nu mănânci greșit, tu mănânci bine! îi spun.
Nu știu când va scăpa toată lumea de obsesia mâncatului
În zona din care vin eu, un sat oltenesc, mâncarea e baza. Deși cutuma spune că băutura e temelie, iar mâncarea fudulie, vă zic că mâncarea e baza! Sau, cel puțin, în familia mea, toată lumea trebuie să mănânce. Mult! Foarte mult! Dacă ar fi să calculez după bunica sau mama mea, un copil ar trebui să mânânce cam de trei ori mai mult decât un adult gurmand. De ce? Pentru că e în creștere!
A fi slab este automat sinonim cu nemulțumirea adulților, urâțenia și nesupunerea copilului sau neglijența mamei. Am citit, de curând, cartea lui Carlos Gonzalez, „Copilul meu NU mănâncă!”. V-o recomand călduros dacă aveți atâtea reclamații încât să începeți chiar să credeți (ca mine!) că poate e ceva în neregulă cu copilul vostru. Am citit-o și am trecut prin toate stările, de la regrete pentru faptele mele – pentru avioane, soldăței și tot felul de șmecherii făcute cu scopul de a mări cantitatea îngurgitată de copil și până la frustrări că am greșit prea mult. Am avut și satisfacții că am lasat-o, în final, mai moale și că acum sunt relaxată și așa ar trebui să și rămân în privința stilului alimentar al copilului meu.
Copiii mănâncă atât cât au nevoie și asta este foarte bine!
Copiii mănâncă atunci când le e foame, nu îi putem obliga să mănânce acum, la ora 14.27, când ne e nouă foame. Copiii au și ei propriile lor corpuri cu propriile lor necesități pe care știu să și le exprime. Când vor simți foamea, copiii vor spune! Și nu e nimic rău în a fi slab! De fapt, copiii nu trebuie să fie grași!
„Gras și frumos” ar trebui să ne iasă din minte!
A fi gras nu e neapărat bine. Frumusețea, ei bine, nu vine din grăsime! În plus, grăsimea nu înseamnă (neapărat) frumusețe. Grăsimea înseamnă obezitate, iar obezitatea la copii e periculoasă. Da, îndoapă-l cu mâncare și fă-l „gras și frumos”, dar să nu te mire dacă la maturitate va avea probleme de sănătate și va fi și nefericit.
