De ce copilul nu vrea să mânănce? Cele mai fecvente motive, enumerate de un psiholog

Pe lângă problemele de natură fizică, refuzul copilului de a mânca poate avea la bază și motive de ordin psihologic. Greșeala principal a părinților este să acționeze dur sau să impună copilul să mănânce, fără să comunice cu el și să afle cauza princială a acestei probleme. Potrivit psihologului Raluca Mosora, dintre cauzele de natură psihologică, unele stau la baza problemei și o declanșează, pe când altele accentuează și înrăutățesc în timp problema. Află în continuare care sunt principalele cauze psihologice ce pot determina refuzul de a mânca al copilului.

Evenimente neplăcute în familie

În urma unor conflicte între părinți, a divorțului acestora, sau a diverselor evenimente neplăcute, mulți copii îşi pot pierde pofta de mâncare (de altfel multor adulți li se întâmplă ca în momente grele să nu mai poată mânca). Nu este obligatoriu ca evenimentele în sine să fie dramatice, ci contează cât de traumatizant au fost ele trăite de copil.

S-a descoperit faptul că mulți copii refuză mâncarea atunci când au impresia că nu pot controla evenimentele din jurul lor (când apar schimbări în stilul lor de viață sau trăiesc într-un mediu imprevizibil). Faptul că pot decide singuri ce şi cât să mănânce le oferă acestor copii sentimentul de a avea control măcar asupra mâncării.

Practicile necorespunzătoare de hrănire a copilului

Unii părinți nu sunt foarte bine informați cu privire la necesitățile de hrană ale copilului, sau la ce şi cât este potrivit pentru copii să mănânce. Mulți părinți au tendința să îşi supraalimenteze copiii. Refuzul copiilor de a mânca mai mult decât au nevoie este considerat de către părinți o problemă, dar de fapt este un lucru firesc.

Chiar la începutul vieții, până la 2 luni, copiii nu au ciclurile de tip veghe-somn şi de hrănire reglate. Copilul plânge ca să semnalizeze orice disconfort, şi unele mame pot interpreta acest plâns drept foame, hrănindu-l excesiv. Această situație poate disturba crearea unor cicluri reglate de hrănire, şi de multe ori copiii încep să refuze hrana.

Din lipsă de informații, unii părinți le oferă copiilor dulciuri între mese, care îi dau copilului senzația de sațietate, şi apoi se întreabă îngrijorați de ce aceştia nu mai mănâncă la masă.

Dificultățile care apar între copil şi mamă

Se ştie că încă de la începutul vieții, hrănirea este un proces care se petrece între mamă şi copil. Alăptarea nu este numai o activitate de hrănire, ci şi una de interacțiune între cei doi. De aceea, dificultățile de alimentație din primii ani pot trăda o relație tensionată între mamă şi copil. Iată care sunt principalele cauze ale acestor tensiuni:

• Unele mame, copleşite de propriile probleme, nu sunt suficient de prezente emoțional când îşi hrănesc copiii. Pentru nou-născuți, privirea şi atenția mamei contează mai mult decât hrana în sine. S-a constatat că mulți nou-născuți au început să refuze mâncarea atunci când mamele erau indisponibile afectiv în timpul alăptării.
   
• Până la 3 ani, copilul este foarte ataşat de mamă, şi de multe ori plânge la orice mică despărțire de aceasta. Înțărcarea este unul dintre momentele importante în care are loc separarea între mamă şi copil. După acest eveniment, unii copii refuză mâncarea, protestând în acest fel împotriva separării de mamă. Alți copii acceptă doar alimentele lichide, care le aduc aminte de laptele matern.
   
• Unele mame sunt foarte îngrijorate cu privire la rolul de mamă, şi se tem că dacă copilul nu mănâncă corespunzător, ceilalți vor crede că nu sunt mame suficient de bune. Această teamă de a nu fi o mamă suficient de bună le modifică atitudinea în timpul mesei. Ele devin tensionate şi încearcă să îl forțeze pe copil să mănânce cât mai mult, iar copilul preia neliniştea mamei, şi refuză să mănânce.

Atitudinea părinților referitoare la mâncare

Chiar dacă nu sunt conştienți de acest lucru, părinții îi transmit copilului propriile atitudini legate de alimentație.

• Părinții preocupați de siluetă, care țin fel de fel de diete, îi transmit copilului mesajul că a mânca este ceva care nu face bine (îngraşă). Copilul preia ca atare acest mesaj, şi refuză să mănânce.
   
• Multe femei au o relație de tip dragoste-ură referitoare la mâncare, poftind unele feluri de mâncare şi simțindu-se apoi vinovate că şi-au dat frâu liber poftelor. Ele transmit copiilor această atitudine, şi copiii vor face acelaşi lucru: vor avea perioade în care mănâncă mult, şi apoi perioade în care se abțin să mănânce. Deşi mamele îşi forțează copiii să mănânce, propriile lor vinovății legate de alimentație se transmit şi acestora.
   
• Unii părinți confundă hrănirea cu dragostea. Pentru ei, a-l răsfăța pe cel mic cu fel de fel de bunătăți este o dovadă de dragoste. De aceea ei pot să îl supraalimenteze pe copil, şi acesta să reacționeze refuzând mâncarea (deşi cel mai des se întâmplă ca cei mici să accepte hrana, devenind supraponderali). Părinții consideră refuzul mâncării drept o respingere a dragostei părintelui, şi de aceea vor avea tendinţa să îi hrănească şi mai mult pe copii.
   
• Unii părinți se implică foarte mult în felul în care se alimentează copilul, controlând meniurile şi cantitatea de mâncare pe care o servesc copilului. În acest caz orice refuz al copilului este privit ca un afront personal, începând o adevărată luptă de putere în timpul mesei.

Modelele sociale

Fie că este vorba despre rețelele sociale sau TV, observăm că toate femeile atrăgătoare sunt suple. Nu este de mirare că fetițele vor să fie şi ele la fel, şi că la orice semn că se îngraşă devin îngrijorate. Chiar dacă în primii ani aceste influențe sunt mai mici, nu înseamnă că ele nu există. Din contră, se pare că la nivel mondial anorexia loveşte la vârste tot mai mici.