Copilul tău este violent, te muşcă sau te trage de păr? Care sunt cauzele şi ce trebuie să faci

Nu intra in panica. Agresivitatea este un comportament normal pentru copiii cu vârste între 1 și 3 ani, ne spune psihologul Ozana Ilie. Potrivit acesteia, părinții nu trebuie să răs­pundă cu violență la gesturile agresive ale celui mic, pentru că astfel părintele justifică actul său, iar copilul gândește astfel: „dacă mama mă trage de păr, de ce să nu fac și eu la fel?”.

„A țipa la copil, a-l amenința că nu-l mai iubești sunt atitudini care pot genera efecte negative asupra copilului”, susține psihologul.

Iată câteva dintre cele mai frecvente motive care îi determină pe cei mici să devină agresivi și cum putem gestiona astfel de situații:

De ce?

Există două forme de agresivitate:

Directă: copilul trage un pisoi de coadă, lovește cu piciorul un cățeluș, își zgârie și mușcă părinții sau camarazii de joacă, sparge jucăriile sau le aruncă prin casă, rupe paginile cărților de povești, ridică mâna asupra părintelui…

Agresivitatea indirectă poate lua forma unor exigențe permanente care ajung să-l „sufoce pe adult”. De exemplu, copilul țipă ori de câte ori părintele încearcă să-i vorbească.

„Poate este prea mult spus că un copil până în 3 ani este agresiv. Mai degrabă, este o furie declanșată de anumiți stimuli. Ideea este să nu reprimăm această furie, ci să o controlăm, oferindu-i în același timp alternative la gesturile agresive”, spune psihologul Ozana Ilie.

Cinci motive principale pentru care cei mici devin agresivi:

Lipsa de atenție din partea părinților. Un copil care nu vorbește sau abia începe să vorbească încearcă să atragă atenția părinților, uneori prea ocupați pentru a se mai juca cu el, prin gesturi considerate normale pentru vârsta lui: lovește, trage, împinge, aruncă, mușcă etc. Faptul că un astfel de gest este urmat aproape întotdeauna de o reacție îl determină pe cel mic să-l folosească ori de câte ori vrea să fie băgat în seamă.

Posesia unei jucării. Un copil este posesiv cu jucăriile lui, dar și cu cele care nu îi aparțin. Dacă cineva îndrăznește să îi ia jucăria, cel mic devine violent, țipă, i-o smulge din mână și, dacă „adversarul” nu cedează, îi mai trage și o palmă.

Frustrarea. Frecvent, adulții le pot provoca frustrări celor mici prin limi­tarea independenței. Un copil care abia merge, care nu înțelege multe lucruri, dar care vrea să exploreze totul în jurul lui (de exemplu, se urcă pe mobilă, mâzgălește pereții, trage de cabluri) se simte frustrat, presat să facă ceea ce ii zice părintele. Adică, exact opusul dorinței lui. Jucăriile inutile (un cărucior de păpuși prea greu pentru a fi împins sau o minge dintr-un material aspru) pot fi și ele un motiv de frustrare pentru copil. Atenție! Prea multă frustrare poate diminua încrederea în sine a copilului.

Certurile în familie și agresivitatea de la TV. Chiar dacă nu vorbește, bebelușul este afectat de certurile declanșate între mami și tati. Dacă acestea sunt însoțite de violență, cu siguranță, cel mic va reține și va imita acest „mod” de a rezolva problemele. Potrivit psihologilor, copiii agresivi din cauza conflictelor din familie pot fi recunoscuți după „agresivitatea desenelor” lor: desene cu animale fioroase, vrăjitoare, monștri, în culori închise (negru, maro). La agresivitatea copiilor contribuie și unele programe TV, jocurile care conțin scene violente.

Frica. Încă de la naștere, copilul dezvoltă frica de abandon. Copiii care nu se bucură de faptul că sunt ocrotiți de părinți se simt abandonați, chiar și în situații în care nu există vreun pericol. Ei sunt mereu în defensivă, își imaginează tot felul de pericole și se obișnuiesc cu ideea că atacul este cel mai eficient mod de apărare.

Alternative:

Copilul trebuie să învețe diferența între bine și rău, spune psihologul Ozana Ilie. Este bine dacă reușești să împiedici o manifestare agresivă, explicându-i cum ar fi normal să se comporte în unele situații: „Dacă mami te-a supărat cu ceva, poți merge în camera ta și să stai acolo. Dar nu îți dau voie să mă muști sau să mă tragi de păr” sau „Fratele tău mai mic se simte rău, pentru că tu l-ai bătut. Nu trebuia să te comporți așa cu el”.

Psihologul spune că atunci când îi vorbim calm, copilul simte că îi respectăm sentimentele (furia, ura) și va bate în retragere. În același timp, trebuie să îi oferi ocazia de a-și manifesta impulsurile agresive, fără a pune în pericol pe cineva. A lovi cu bățul într-o tobă, a se juca cu apa de la robinet, a alerga prin casă, a sări în pat sunt acti­vități care îl ajută să scape de furie. Părinții trebuie să-l încurajeze pe cel mic să se controleze și să-și exprime agresivitatea într-un mod acceptabil. Controlul asupra propriei persoane se învață prin exemplu: un părinte care se aprinde repede, care țipă și își agresează verbal și fizic copilul trebuie să se aștepte la aceleași reacții din partea celui mic, pentru că atitudinea părinte­lui este oglindită în atitudinea copilului.

Pedeapsa, binevenită: 

Atunci când copilul greșește, părinții trebuie să-i semnaleze comportamentul inadecvat. Părintele va lua atitudine în sensul că va condamna gestul, și nu copilul. Potrivit psihologului Ozana Ilie, este bine dacă reușiți să-l faceți să simtă greșeala și să în­țe­lea­gă că merită să fie pedepsit:

„Fie­ca­re copil are afinități pentru diferite obi­e­cte: jucării, animale din pluș, un „pui de pernă” etc. Atunci când greșește poate fi pedepsit prin privarea de obiectul preferat, îi puteți interzice să se mai uite la televizor, la desene animate sau să se joace la calculator. Important este să fiți prompți și consecvenți, adică să asociați pedeapsa cu gestul agresiv, dacă este repetat. Convingerea copilului că greșeala presupune pedeapsă îl ajută să-și stăpânească impulsurile”, explică psihologul.

Sfatul psihologului:

Copiii care se comportă agresiv sunt, în general, respinși de cei de aceeași vârstă cu ei și se integrează cu dificultate în colectivitate. În timp, acest comportament face dificilă rezolvarea unor situații. Iată de ce părinții trebuie să anihileze sau să tempereze atitudinile agresive ale copiilor. Pot face acest lucru, de exemplu, prin dirijarea atenției copilului aflat în pragul unei crize de furie într-o altă zonă de interes. La copiii mici, putem face acest lucru arătându-le jucăria preferată sau dacă îi îmbrățișăm. La copiii mari, adultul trebuie să intervină ferm, dar calm, și să-i ofere alte alternative, în funcție de personalitatea copilului (dar nu recompense). Este bine dacă părinții îi învață pe copii cum să obțină, civilizat, unele lucruri, dar și cum să ofere celorlalți copii jucăriile personale. Situațiile în care cel mic se poartă civilizat cu cei din jur trebuie încurajate și lăudate. Evitați etichetările de genul „copil rău”, „copil neascultător”. Atunci când puneți semnul egal între comportamentul copilului și personalitatea sa, faceți o mare greșeală. Dacă nu reușiți să interacționați cu copilul, consilierea psihologică vă poate da o mână de ajutor.