O femeie care a avortat în tinerețe vorbește despre pedeapsa pe care a dus-o în spate toată viața. Cel mai dureros lucru pentru ea a fost că nu a mai putut avea copii, dar și intervențiile chirurgicale pe care le-a suportat în consecință nu sunt de ignorat.
“Sunt un om obișnuit și vreau să vă spun o poveste poate tot obișnuită. Am fost și eu tânără și ca orice om fără prea multe cunoștințe religioase (născută în 1958) am făcut multe păcate, fără să-mi dau seama la vremea respectivă de consecințele lor.
M-am căsătorit la 21 de ani, în 1979, fiind studentă în anul III la o facultate tehnică. Soțul meu a terminat facultatea în același an și a primit repartiție la 20 de kilometri de localitatea unde aveam domiciliul.
La câteva luni de la căsătorie, mai exact la șase luni, mi-a întârziat menstruația. S-a creat mare agitație în familie, mai ales la socrii mei care, auzind aceasta, au început să-mi facă morală că nu e momentul, că avem tot timpul din lume să facem copii, că nu avem o situație stabilă și multe altele. Părinții mei au tăcut și nu au zis nimic altceva decât să mă gândesc bine. Ce să mă gândesc bine când situația era încordată și nu vedeam altceva decât că copilul trebuia să se nască înainte de sesiunea din iarnă și ce avem să mă fac eu cu examenele?
Fără prea multă minte, m-am lăsat dusă de mama soacră la o moașă. Până acum totul este „obișnuit”, pentru cei care consideră avortul ceva obișnuit, dar cred că mai puțin obișnuit este să te duci de ziua ta de naștere să omori un suflet nevinovat, lipsit de apărare. Așa am făcut eu în dimineața zilei de 18 februarie anul 1980, la ora 7 dimineața.
Am făcut o injecție să scap de sarcină și după amiază mi-a revenit menstruația. Toată ziua a fost tristă și întunecată fără să realizez pe moment de ce. Acum îmi dau seama ce mult i-am supărat pe Dumnezeu și pe Maica Domnului.
Viața a continuat, am terminat facultatea, am luat repartiția unde am dorit, dar la trei luni de la aceasta a venit prima „bombă”: trebuie să mă operez urgent de fibrom uterin pentru că riscam să apară complicații. Fără nici un simptom, fără nimic. În urma investigațiilor nu am avut de ales, așa că la 24 de ani am fost operată făcându-mi-se histerectomie subtotală. Pentru doctori era clar care erau consecințele, însă pentru mine nu.
Fără prea multe cunoștințe medicale, vreo doi ani am crezut că pot să rămân însărcinată, până când un medic mi-a zis în față: doamnă, nu ai nicio șansă. Menstruație nu mai aveam de la operație, dar eu făceam tratament pentru revenirea ei ca apoi să pot rămâne însărcinată.
Menstruația nu a mai venit și apoi am început să-mi dau seama ce am făcut: fibromul s-a format din fătul nedezvoltat, care ulterior s-a mărit, căci injecția făcută nu a eliminat, ci numai a omorât copilul.
Abia atunci am realizat ce păcat mare am făcut și ce urmări am de tras. Am început să-l caut mai mult pe Dumnezeu și să mă rog să-mi dea un copil. Trăiam într-o atmosferă tensionată, unde nu mă bucuram de nimic, deși aproape că nu-mi lipsea nimic material la vremea respectivă.
Dar Dumnezeu, bun și milostiv, mi-a dat o fetiță care avea patru luni când am adoptat-o.
Mi-am dorit copii, dar ce folos că acum era prea târziu. Iubesc copiii enorm, dar, de multe ori, o greșeală făcută nu se mai repară, eventual se mai cârpește ca în cazul meu. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru copilul pe care mi l-a dăruit, este o fată deosebită. Azi are 29 de ani, este inginer. Așa spunea de mică, că ea vrea să se facă inginer „ca mama”. E cuminte și își iubește părinții.
După ce Dumnezeu ne-a binecuvântat cu acest copil minunat, parcă a revenit soarele în familia noastră. Și eu, și soțul, și părinții mei eram foarte fericiți și bucuroși. Totul se rezuma în jurul Ioanei.
Dar viața avea să-mi mai dea o lovitură: la 36 de ani am primit diagnosticul de nodul de col uterin. Dar încă o dată Dumnezeu mi-a arătat că e milostiv și m-a ajutat să scap. Am făcut cobaltoterapie și am fost operată de un medic deosebit, datorită căruia am trecut de 21 de ani de la operație. Am mai avut încă două operații, mergând una de la alta. Concluzia este una clară: de la o prostie ai de tras toată viața. Dumnezeu este acolo sus și ne veghează și ne ajută. Noi suntem cei care Îl supărăm, așa cum am făcut și eu, și nu îmi găsesc liniștea gândindu-mă și realizând ce păcat de moarte am făcut. Nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta, dacă eu nu pot să mă iert și nu există zi să nu mă gândesc și să regret ce am făcut.
A mai fost o situație în viață când am greșit la fel de mult. O cumnată mi-a spus că este însărcinată și, dacă vreau să cresc eu copilul, îl naște, dacă nu vreau atunci o să facă avort. Nu am vrut și l-a avortat. Dacă spuneam da, copilul trăia.
Am scris acestea în ideea că poate alții vor citi și vor înțelege ce înseamnă să omori suflete nevinovate și nu vor face ca mine.
Chiar dacă rămâneți însărcinate fără să vă așteptați, fără să doriți, în momente și situații foarte grele, nașteți copilul! Sunt atâtea familii care își doresc copii și vor să adopte! Dați copiii spre adopție, numai să nu le luați viața. Dați-le șansa lor, că faceți o mare pomană în fața lui Dumnezeu. Mama care își omoară suflețelul acela nevinovat – cred că acesta este cel mai mare păcat existent – nu știe ce o așteaptă, atât pe pământ, cât și în cer.
V-am spus povestea mea în speranța că poate nu veți face ca mine. Al doilea regret pe care îl am este acela că nu am mai adoptat încă un copil.
Dumnezeu să ne ierte neștiința, inconștiența și toate păcatele care vin din acestea.”
Sursa: informatiionline.net
