Pomenile atârnate de coșciug, bocetul la comandă și acoperirea oglinzilor. Maxim Melinti, despre înmormântările creștine

Fiecare eveniment din viața omului are loc conform unor tradiții, pe care, de cele mai multe ori, societatea le inventează și nu se poate lipsi de ele. Înmormântarea, din nefericire, este momentul în care pierdem pe cineva drag. Nici ceremoniile funerare nu se desfășoară fără anumite practici, respectate de ani buni.

Într-o postare pe rețelele sociale, Maxim Melinti, parohul bisericii de la Ghidighici, a vorbit despre obiceiurile păgâne practicate la înmormântare, subliniind și niște sfaturi de care credincioșii ar trebui să țină cont.

Ce NU se permite la înmormântare:

1. Acoperirea oglinzilor şi altor obiecte din domiciliul decedatului. În tradiția populară legată de înmormântarea creștină sunt numeroase obiceiuri păgâne, printre care și cel de a acoperi oglinzile cu pânză albă în momentul morții şi până în ziua înmormântării din casa decedatului. Se crede că cel ce se va uita în oglindă cât timp trupul neînsuflețit se află în casă va fi următorul care va deceda. Această practică reflectă o superstiție străveche, prin care se crede că acoperirea oglinzilor ar împiedica întoarcerea defunctului şi poposirea lui în casa unde a trăit. Desigur că acest obicei, ca și multe alte obiceiuri întâlnite la înmormântările din zona noastră, nu au valoare spirituală și justificare biblică. Sufletele celor adormiți nu se rețin prin case cu ajutorul oglinzii, nici nu stau la poarta cimitirului „la strajă”, cu atât mai mult nu trec prin oglinzi din lumea aceea în lumea noastră și nu pot trage pe alții după el.

2. Punerea diferitor obiecte în buzunarul decedatului (pieptene, bani, fes, batistă etc.). Cei adormiți nu iau nimic cu ei după moarteă, decât credința și faptele bune.

3. Punerea banilor în sicriul decedatului şi aruncarea banilor în groapă. Sunt puşi în coşciug, încă de acasă, de cei veniți la priveghere, sau în biserică, atunci când se dă „sărutarea din urmă“. Aceasta este o reminiscență a tradițiilor pre-creştine, potrivit cărora morții plătesc trecerea peste râul infernului. Romanii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia un ban, obolus, crezând că repauzatul îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „împărăției umbrelor“, anume ca să-l treacă cu o luntriță peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci). La fel nu pot nicidecum compensa deficitul de fapte bune. Desigur că aceşti bani nu vor putea fi folosiți nici simobil, pentru a plăti cele 24 de vămi. Vămile trebuie înțelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinței, nicidecum în sens material.

4. Trecerea cocoşului/găinii peste sicriu sau peste groapă. În multe părți se dă de pomană, peste sicriu, un cocoş. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. Are temei pre-creştin, din epoca geto-dacă, când funerariile erau combinate cu aducerea unor jertfe sub formă de animale.

5. Atârnarea hainelor, prosoapelor de cruci şi streaguri.

6. Purtarea căldării cu vin în drum spre biserică şi cimitir.

7. Pregătirea mesei cu carne şi brânză în perioada celor patru posturi şi în zile oprite (miercurea şi venirea), precum şi în zile speciale din decursul anului bisericesc. La fel, nu se acceptă pregătirea mesei separate „de post” pentru preot şi dascăl.

8. Atârnarea pomenelor (colaci, pleduri, altele) la coşciug (năsălii).

9. Aducerea capacului, căldării şi pomului în biserică, acestea fiind aşezate la uşa din afara bisericii.

10. Bocetul „la comandă”, cu adăugarea unor texte lipsite de perspectivă creştină: ți-ai făcut căsuță, te-ai supărat pe noi, de ce ne-ai luat, Doamne?... În unele părți ale țării sunt chemate femei care se pricep să bocească morții. Versurile funebre (bocite) prezintă viața decedatului, pe un ton monoton, astfel încât asistența îndoliată să lăcrimeze, ceea ce măreşte durerea familiei. Ele cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea în loc să mângâie şi să dea speranță şi îmbărbătare, ceea ce constituie un păcat. De aceea, rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neştiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tes. 4, 13-14) şi îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă tu crezi că moartea este numai un somn, de ce în zadar mai plângi? Dacă faci ca păgânii, cu ce te vei îndrepta?“. De altfel, aşa cum arată Sfinții Părinți, la început era interzisă jelirea morților şi purtarea hainelor de doliu, deoarece moartea nu constituia un motiv de plângere şi întristare, ci de bucurie. Aşadar, bocetul este un semn de egoism, fiindcă plângem pentru noi, cei rămaşi în viață, în loc să ne bucurăm că cel drag va ajunge în ceruri. Aşa că preotul şi cei din jur trebuie să mângâie şi să îmbărbăteze familia, urmând pildei Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain şi i-a zis: „Nu mai plânge“ (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor întristați de moartea fiicei lui Iair: „Nu mai plângeți! N-a murit, ci doarme“ (Lc. 8, 52).

11. Insistarea consumării vinului pe toată durata înmormântării, inclusiv la masa de pomenire. Aici se speculează cu vorbe de genul: Să-i facă Dumnezeu parte celui adormit cu ceea ce se dă pe masă; decedatului tot îi e sete – lucruri lipsite de logică şi temei scripturistic, mai ales că Hristos spunea că morții „nici nu se însoară, nici nu se mărită... căci sunt la fel ca îngerii” (Luca 20, 35, 36). Tot aici amintim despre obiceiul de a vărsa vin din pahar pe jos sau peste mormânt. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu numai că se ține de obiceiuri păgâneşti, dar și că este lipsit de bună-cuviință, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică. Când cineva pleacă beat de la masa de pomire, a păcătuit atât acela, cât şi cel care i-a dat băutură peste măsură.

12. Există o altă înțelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir. Toți ştiu că cel decedat se duce „pe drumul fără de întoarcere ”. Această expresie înseamnă în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară - „mortul de la groapă nu se mai întoarce”). Mulți însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub niciun chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situații, cei care se ocupă cu organizarea ceremoniei este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

13. La fel, există obiceiul de a face oprire specială în dreptul casei unde a trăit cel adormit, făcând acolo pomenire mai deosebită, oferind şi vin celor prezenți – este la fel un obicei urât, care nu se regăseşte în Tradiția Bisericii Creştine.

14. Mai dăinuie şi superstiția că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toți din casă”) – face parte „credință” falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.

15. Pentru a preveni apariția și răspândirea unor mituri legate de „vrăji”, aşa-numite „piedici” sau legăturile de la mâinile şi picioarele decedatului ar fi bine să fie dezlegate de preot în cimitir!

Recomandăm familiei văduvite, precum şi rudelor şi prietenilor, pe parcursul celor 40 de zile să se înalțe rugăciunii particulare pentru sufletul celui adormit, să ofere milostenie (pomană) celor nevoiaşi, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel: Vă îndemn, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii (I Timotei 2,1).

Concluzionăm, cu cuvinte Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu în zadar se fac aduceri pentru morți, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumusețarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca şi ei, şi noi să câştigăm făgăduințele eternei fericiri, prin daruri şi iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu”, explică părintele Melinti.