Deficitul de atenţie însoţit de tulburare hiperkinetică (ADHD) este o tulburare biologică, caracterizată printr-un dezechilibru apărut la nivelul creierului, care-l împiedică să funcţioneze la parametrii normali (o uşoară disfuncţionalitate a creierului).
ADHD este o afecţiune ereditară, diagnosticată în aproximativ 10% din copiii de vârstă şcolară şi adolescenţi. Au fost identificaţi unii factori ce pot contribui la dezvoltarea de ADHD, printre care greutatea mică la naştere, expunerea fătului la fumul de ţigară, alcool, erbicide.
Odată cu vârsta, ADHD tinde să nu se mai manifeste atât de mult printr-un comportament neliniştit şi impulsiv, ci prin lipsa de atenţie, incapacitate de muncă susţinută, deficit de memorie pe termen scurt şi frustrare în momentul învăţării.
Hiperactivitatea în sine nu este o conduită supărătoare, dificultatea provenind din faptul că aceşti copii nu reuşesc să-şi controleze impulsurile şi să reziste în faţa solicitărilor permanente.
Semnele şi simptomele ADHD, care trebuie să fi fost prezente timp de cel puţin 6 luni înainte de diagnosticare și să apară înainte de vârsta de 12 ani, pot include: deficit de atenţie, tulburări de memorie, agitaţie sau nervozitate copilul nu poate urmări instrucțiunile, întrerupe convorbirea sau discută excesiv, poate fi dezorganizat sau neatent, are probleme cu jocurile liniştite într-un grup, are probleme de concentrare pe o sarcina la școală sau acasă, se confruntă cu dificultăţi în formarea sau menținerea relaţiilor de prietenie.
În ultimul timp tot mai mulţi copiii şi adulţi sunt diagnosticaţi cu ADHD. Aceasta însă nu înseamnă că mai înainte nu exista o asemenea tulburare, ci pur şi simplu în prezent ADHD este conştientizat mai larg.
ADHD nu are nici un test de laborator special pe care un medic il poate folosi pentru a face un diagnostic specific. Un pediatru va face un diagnostic bazat pe interviuri cu părinţii, cu copilul și profesorii de la școală. Cele mai multe cazuri de ADHD sunt diagnosticate la vârsta de 7 sau 8 ani, dar simptomele pot începe mai devreme. Se estimează că frecvenţa ADHD este mai mare la băieți decât la fete (2:1).
Părinții nu sunt de vină pentru apariţia ADHD la copiii lor. Totuşi, ei pot agrava simptomele ADHD a copilului. Comportamentul părinţilor, dacă este exagerat de critic, exigent, sau negativ, poate crește riscul tulburărilor de comportament.
ADHD nu dispare cu vârsta. Peste o jumătate din adolescenţii care au ADHD continuă să aibă nevoie de tratament la vârsta adultă.
Afirmaţia precum că persoanele cu ADHD sunt leneşe este un mit. De fapt, mintea copiilor şi adulţilor cu ADHD lucrează din greu, organizarea informației în creierele lor necesită măsuri suplimentare.
Tratamentul unui ADHD nu trebuie ignorat din cauza consecinţelor grave: risc crescut de eșec școlar, atât în liceu, cât și la facultate, probleme comportamentale, problemele sociale cu colegii și familia, risc crescut de abuz de alcool sau de droguri, şanse crescute de depresie sau anxietate, obstacole la locul de muncă care duc eventual la pierderea locului de muncă.
Notă: Acest articol a fost realizat în baza materialelor prezentate de dna dr. Ana Miron, neuropediatru, în cadrul workshop-ului din 5 aprilie, organizat pentru mămici de către administratorii comunităţii onlineAsk a MOM și Ask a Doctor.
Sursa: askamom.md
