Copilul alintat în exces. De ce fac părinții această greşeală şi ce impact are asupra viitorului adult

Din păcate, foarte mulți părinți din ziua de azi au tendința de a-şi creşte copiii sub imperiul sindromului prinț/prințesă, iar asta, pentru majoritatea dintre ei, va complica viața mai târziu, atunci când părinții nu mai pot îndrepta situația.

Motive pentru care copiii sunt alintați excesiv:

Părinți conduşi de propriile traume

De obicei sunt călăuziți de bune intenții, enunțate astfel „dacă eu nu am avut, el să aibă”, „părinții mei au fost foarte drastici cu mine, eu vreau să fiu ca un frate/soră sau prieten pentru copilul meu”, „eu am fost bătut şi abuzat de familie, profesori, colegi, prieteni sau vecini, de el/ea nu se va atinge nimeni”.

Cu alte cuvinte, părinții din această tipologie consideră că este important să îşi ferească copilul de orice formă prin care acesta va avea de suferit mai puțin sau mai mult. Ajung astfel să se certe cu educatoarele, profesorii sau diriginții şi să îşi mute copiii în căutarea şcolii perfecte.

Pot avea conflicte cu vecinii sau prietenii ce îndrăznesc să facă un rău cât de mic copilului.

Părinți cu venituri financiare foarte mari ori cu poziție socială înaltă

Aceştia îşi cresc copiii ca pe un trofeu prin care vor să arate lumii propria putere. Pentru ei, propria opulență trebuie să strivească totul împrejur.

Toată lumea trebuie să li se închine şi să îi venereze pe ei şi pe copiii lor.

Părinții care nu şi-au trăit propria copilărie

Sunt acei părinți nefericiți ce au avut o copilărie nefericită şi nici măcar familia proprie nu le oferă ceea ce îşi doreau ei de la viață. Aşa că se infantilizează, „dând în mintea copiilor”, purtându-se ca un frate un pic mai mare.

Păcatul, dacă putem spune aşa, constă în faptul că îşi vor menține copilul la un nivel de infantilitate până în perioada adolescenței sau chiar şi după, uitând că propriul copil a crescut şi poate avea alte nevoi ce nu au legătură cu nevoia părintelui de a rămâne veşnic copil.

Părinții neimplicați ce preferă să se ascundă în spatele unui aşa-zis libertinism

Aceşti părinți preferă să îşi lase copilul să facă tot ceea ce el doreşte, că doar ştie ce vrea (oare care sunt valorile la care se poate raporta un copil între 6 luni şi minimum 4 ani, atunci când decide că vrea ceva?) şi, eventual, dacă nu primeşte, devine agresiv cu ceilalți.

Din păcate, aici avem genul de copil „domnul Goe”, lipsit de bună creştere şi de bun-simț, elemente pe care părinții nu le remarcă decât atunci când copilul a devenit un adolescent cu care nu mai reuşesc sub niciun chip să se înțeleagă, pentru că a fost obişnuit doar să ceară şi să primească fără să trebuiască să ofere ceva în schimb.

Cum se manifestă un copil cu „sindromul prințişorului”?

Exact ca domnul Goe! Ştie doar să ceară cu nemiluita, fără să ofere nimic în schimb. De asemenea, cerințele lui nu au vreo legătură cu vreun sistem de valori spirituale sau personale, pentru că sunt pulsionale, tocmai pe principiul unui prinț ce poate cere orice de la înălțimea propriului tron. Iar ceilalți trebuie să i se supună orbeşte, pentru că el este cel care decide.

Este, dacă vreți, comparabil cu ceea ce tot eu am adus ca noutate în psihologia copilului, şi anume „sindromul copilului dictator”.

În fragedă copilărie, părinții râd şi sunt extrem de binedispuşi şi mândri de odrasla care joacă rolul micului dictator. Cumva, ei cred că acesta are adevărate calități de lider ce îi vor aduce cu siguranță succesul în viață.

Ce uită aceşti părinți? Că micul lor dictator se poate comportă aşa doar pentru că sunt ei de față sau doar pentru faptul că banii şi poziția lor socială le impun celorlalți o teamă şi un respect ce îi fac să treacă cu vederea meandrele micului dictator.

Ce nu conştientizează aceşti părinți? Faptul că aceste tendințe nu vor trece de la natură, ba din contră, odată cu înaintarea în vârstă se vor diversifica şi acutiza.

Aceşti copii sunt cei care încep cel mai devreme să fumeze, să consume alcool sau droguri ori au disponibilitatea de a-şi începe viața sexuală de la vârste foarte fragede (11-13 ani). De asemenea, disponibilitatea lor de a se înregimenta în găşti de cartier sau grupări rău famate este foarte mare.

Pot conduce fără permis, sub influența alcoolului, pot sări foarte repede la bătaie, pot isca scandaluri sau acte de vandalism.

De ce ajung să facă toate acestea? Pentru că suferă de „sindromul prințişorului”. Acest sindrom presupune ca ei să nu aibă cu adevărat un sistem al valorilor personale, nu au noțiunea de respect, de bune maniere, de bun-simț. Totul li se cuvine, merită orice, toată lumea trebuie să li se supună.

Ce se poate face în cazul acestui sindrom?

Soluția este una singură şi presupune două elemente distincte.

În primul rând, consiliere de cuplu pentru părinți, pentru a înțelege unde greşesc şi cum se pot îndrepta. De asemenea, este important să învețe strategii de comunicare şi comportament cu propriul copil. În linii mari, trebuie să îl învețe pe acesta noțiunea de respect şi faptul că poate primi doar ceea ce merită. Uşor de spus, extrem de greu de făcut.

Dacă părinții şi-au însuşit comportamentele potrivite, se poate primi în terapie apoi şi copilul.

Ce se întâmplă în realitate?

Cei mai mulți dintre părinți preferă să se certe cu toată lumea: profesori, colegi de clasă ai copilului, părinții colegilor, directorul şcolii, prietenii din gaşca propriului copil etc., pentru că nu văd greşelile propriului copil şi nici pe ale lor.

Dacă copilul a consumat alcool şi a făcut accident este vinovată victima, cel care i-a vândut băutură, bunicii cu care seamănă odorul, soarta şi societatea, însă prințul lor, nu.