Copil leneș sau lent? Un psiholog ne învață cum să facem diferența

Foarte mulți părinți se plâng că au copii leneși, care spun că nu vor să învețe sau nu au motivația necesară pentru a face efort fizic sau mintal. Cel mai adesea, “lenea” este atribuită copiilor în legătură cu sarcinile școlare și efortul mintal implicat de acestea, afirmă psihologul Monica Bolocan. Niciun părinte nu se plânge de copilul căruia îi este lene să se joace. Înainte de a eticheta astfel un copil, este nevoie să înțelegem corect cauza pentru care se comporta astfel. Câteodată, există circumstanțe care nu depind de copil. 

Când poate fi un copil leneș?

Dacă definim lenevia ca “refuzul deliberat de a lucra”, aceasta implică o anumită capacitate de deliberare și voință. Ele nu sunt accesibile copilului decât după o anumită vârstă. În plus, lenea include mecanisme motivaționale defecte ce necesită timp pentru a se “perfecționa” în acest sens. Cu alte cuvinte, copilul mic, aflat la vârsta preșcolară, nu poate fi leneș. Pentru că nu deține încă această capacitate.

Un copil mic care refuză să facă o activitate tipică vârstei sale are cu siguranță un motiv obiectiv pentru care nu poate face ce i se cere. De cele mai multe ori, copilul refuză pentru că simte că nu poate, nu știe, sau îi este frică. El devine paralizat de sentimentul propriei incapacități. Spre exemplu, dacă un copil refuză să deseneze sau să coloreze, el are foarte probabil o dificultate de percepție vizuală, de coordonare ochi-mână sau de motricitate fină a degețelelor.

În alte cazuri, refuzul are la bază o frustrare generată de modul incorect în care părinții relaționează cu copilul. Ca de exemplu felul în care aceștia îl încurajează sau îl critică pentru ceea ce face. Un copil se naște cu motivația de a explora și de a învăța. Mediul extern este cel care face că, în timp, această nevoie de cunoaștere a copilului să dispară, lăsând locul dezinteresului. Un copil mic nu poate fi leneș, el este în mod natural curios să încerce. În schimb, poate fi lent.

Astfel, “lenea veritabilă” se instalează cu adevărat abia spre vârsta școlară mijlocie, fiind o consecință a unei greșeli de educație.

Copiii corectați și criticați în permanență, dar mai ales cei hiperprotejati și cei răsfățați, care nu au fost responsabilizați suficient, nu își dezvoltă abilitățile de autonomie personală și nu învață cum să facă față situațiilor mai puțin favorabile de viață în care trebuie să se descurce singuri. Prin urmare, le evită, preferând să nu facă nimic. În plus, ei nu își dezvoltă corespunzător mecanismele motivației interne, dorința lor de a face ceva fiind permanent fie condiționată de obținerea unui avantaj material, fie înăbușită de criticile și lipsa de încredere a celor din jur.

Când putem considera că un copil este doar “lent”?

Unii copii sunt lenți în mod structural, temperamental. În aceste cazuri, această încetineală este vizibilă de la naștere și în toate situațiile, atât de joacă dar și de învățare. Copilul constituțional-lent vorbește lent, gândește lent, se mișcă și reacționează lent. Timpul curge mai încet pentru el. Așa funcționează creierul lui, nu este o greșeală și nici o lipsă de voință. În ritmul lui, copilul constituțional-lent își atinge până la urmă obiectivele și este motivat intern să o facă, având bucuria de a reuși. Numai lipsa de înțelegere, suport și criticile celor din jur pot distruge motivația acestor copii.

Când este “lentoarea” o problemă?

În unele cazuri, lentoarea în gândire apare numai în anumite situații, în principal în cele care presupun efort cognitiv și de concentrare a atenției. Astfel, copiii cu deficit intelectual (IQ scăzut), cu deficit de atenție (ex: ADHD) dar și cei cu diverse probleme ale funcțiilor cognitive implicate în procesul de învățare (ex: probleme de atenție, memorie, raționament etc) devin brusc lenti când se apucă de lecții. Există și categoria copiilor cu tulburări specifice de învățare (dislexie, disgrafie, discalculie) care scriu, citesc și calculează mult mai lent decât ceilalți cu toate că sunt de cele mai multe ori sclipitor de inteligenți.

O categorie aparte o reprezintă copiii supradotați din punct de vedere intelectual, cu IQ peste 130. Ei par mai lenti pentru că mintea lor “jonglează” simultan cu mai multe informații, ei luând în calcul mai multe ipoteze și folosind mai multe strategii atunci când rezolvă o problemă. La testele complexe de evaluare a inteligenței, ei obțin un scor mai mic la Viteza de Procesare Mentală decât la celelalte scale. Tocmai de aceea, soluțiile la care ajung – aparent mai lent – copiii supradotați sunt atât de surprinzătoare și câteodată unice. Copiii supradotați necesită o abordare educațională diferită care să puna accent pe creativitate, calitate și nu pe cantitate și viteză.

Lentoarea în gândire mai apare și în anumite tulburări afective, ca de exemplu în anxietate, tulburarea obsesiv-compulsivă sau în depresie.

Mintea copilului devine ocupată de griji, frici, obsesii. În plus, și copiii cu tendințe perfecționiste par lenți pentru că se pierd în detalii și verificări inutile, din teama de a greși.

În cazurile în care lentoarea în gândire se instalează relativ brusc sau se accentuează în timp, ea poate fi simptomul unei disfuncții sau tulburări neurologice (ex: epilepsie), a unei probleme organice cerebrale (ex: tumori) sau al unei tulburări afective, impunându-se o evaluare de specialitate (psihologică clinică, neurologică, psihiatrică). Dacă un copil devine mai lent în gândire sau reacții după ce a suferit o lovitură la cap, se impune de urgență a fi consultat de un neurochirug.

În toate cazurile, este nevoie de o înțelegere corectă a motivelor pentru care un copil pare a fi “leneș” sau “lent” pentru a lua din timp măsurile de intervenție necesare. Evaluarea psihologică a stării afective și a funcționarii cognitive poate arăta care este cauza reală a comportamentului copilului.