Copiii nu trebuie ”să-și crească” frații și surorile mai mici

Într-o familie în care există un copil cu vârsta de peste cinci ani, nașterea unui alt copil vine cu o serie de responsabilități, nu doar pentru părinți, ci și pentru primul născut. E bine ca părinții să solicite din când în când ajutorul fraților mai mari în unele privințe, când vine vorba de îngrijirea bebelușului (să aducă unele lucruri, să-l distreze pe cel mic, să stea cu el cât mama e la baie, etc.). Însă, dacă responsabilitățile depășesc anumite limite, iar fratele mai mare devine mult prea prezent și implicat în creșterea și educația fratelui mai mic, atunci situația nu este deloc admisibilă.

Bineînțeles că există unele păreri, potrivit cărora frații mai mari trebuie să fie implicați cât mai mult posibil în creșterea celor mici, exemplu fiind generația părinților noștri care argumentează că ei așa au crescut. În popor chiar se spune că e firesc și binevenit ca frații să se crească unii pe alții, așa încât părinților să le fie mai ușor. Totuși, situația e mult mai delicată decât pare la prima vedere și e cazul să privim situația de pe poziția fratelui mai mare.

Nașterea unui nou membru în familie înseamnă întotdeauna o situație nouă, neobișnuită și stresantă pentru toți. Primul născut e poate cel mai afectat de acest eveniment important (el nu va mai fi centrul atenției părinților, se va simți ignorat sau poate chiar neiubit, își va dori să fie din nou bebeluș și multe alte stări). În momentul în care pe umerii săi de copil se pun responsabilități de ”frate mai mare”, situația devine și mai complicată, și mai greu de suportat. E adevărat că un copil de 5-6 ani nu va mai avea reacții de respingere la apariția unui frățior sau a unei surioare, însă și reacțiile lui pot fi uneori neașteptate.

Psihanalista Françoise Dolto, afirmă că începând cu vârsta de 5-6 ani, un copil îl poate vrea pe cel mic doar pentru el. Își va dori să aibă grijă de el mai bine decât mama sau tata. În acest moment, afirmă psihanalista, părinții trebuie să fie prudenți, pentru că există riscul de a-l deturna pe copil de la propriul destin, de băiețel sau de fetiță care trebuie să crească printre semeni, cu interese și ocupații de copil, nu să se maturizeze prematur într-un rol de părinte, total neadecvat la această vârstă.

Mama și tatăl trebuie să-și spună și să explice și fratelui mai mare că sunt, pentru fiecare copil care se naște, părinții unui copil unic. Și într-adevăr, fiecare copil care se naște într-o familie este, pentru părinți, unic, prin vârstă și nevoile sale. Iar aceste nevoi doar părinții le pot satisface, până la o anumită vârstă. Desigur, ceilalți frați și rudele apropiate pot să ajute, să sprijine, să coopereze. Dar nu trebuie să devină o obligație, o datorie pentru ei.

O soluție în cazul în care fratele mai mare insistă să aibă grijă de cel mic ar fi ca mama să-i spună: ”Bine, astăzi îți permit”. Fără însă ca aceasta să devină o justificare pentru mamă, să devină un obicei sau o obligație zilnică.

Iată doar câteva motive pentru care nu e bine ca frații mai mari să-și crească și să dădăcească prea mult pe frații mai mici:

1. Vârsta și gradul de maturitate. Chiar dacă fratele mai mare este suficient de mare și matur să-și poarte singur de grijă, acest lucru nu înseamnă că este pregătit să aibă sub supravegherea sa un copil mai mic și să facă față situațiilor imprevizibile ce pot apărea în lipsa părinților.

2. Un copil nu trebuie să-și asume rolul de părinte. Să-l rogi pe copilul mai mare să te ajute uneori cu treburile casnice sau cu frații mai mici este un lucru perfect normal. Dar întotdeauna trebuie să existe o limită. Fratele mai mare nu trebuie să-și ajute mama atât de mult încât să-și preia rolul de părinte. Iar dacă copilul cel mare rămâne de câteva ori pe săptămână în calitate de dădacă cu cel mic este vorba, evident, de o presiune mult prea mare asupra lui.

3. Există prea multe responsabilități. Orice părinte este de-acord cu faptul că e important să-și învețe copilul să fie responsabil. Dacă, însă, aceste responsabilități se rezumă la a avea zilnic grijă de frații mai mici, atunci părintele pierde din vedere un lucru extrem de important – toți copiii au dreptul să-și trăiască nestingheriți copilăria, chiar dacă au rolul de frate mai mare. Responsabilitatea nefirească de a avea mereu în grijă pe frații mai mici, din contul timpului său liber, îi poate provoca resentimente, cauzând tensiuni de lungă durată în relația dintre frați. Plus la toate, părinții trebuie să conștientizeze faptul că un copil nu va putea mereu face față responsabilităților ”de părinte”, iar sentimentul de vinovăție va fi inevitabil și extrem de dăunător pentru el în cazul în care situația ar putea scăpa de sub control. Riscurile sunt enorme.

4. E bine ca fratele mai mare să știe că opinia lui contează. E important ca părinții să întrebe cum se simte fratele mai mare atunci când are grijă de frații săi mai mici. Copilul mai mare trebuie să știe că opinia și sentimentele sale contează și că nu va fi presat să facă ceva ce nu-i face plăcere sau cu care nu s-ar putea descurca.

5. Rolul de părinte cel mai bine și-l poate asuma doar un părinte adult. Copiii mai mari nu sunt datori să vă ușureze meseria de părinte. Ei pot să vă ajute, însă, responsabilitatea îți aparține ție, ca părinte, și nimeni nu și-o poate asuma în locul tău, mai bine decât tine. Și-apoi, și copii mai mari au nevoie de atenție, grijă, iubire, chiar dacă sunt demult independenți, iar mezinul e cel care vă solicită cel mai mult.

Copiii noștri sunt copii atât de puțin timp, e de datoria noastră să le asigurăm o copilărie fericită și de neuitat, alături de frați și surori, cu responsabilități pe măsura puterilor lor care să-i ajute să devină adulți echilibrați și încrezători.

Sursa: cafe-psychologique.md