Cum se dezvoltă emoțiile copilului încă din primele săptămâni de viață

Din primele săptămâni de viață, copilul are capacitatea de a simți empatie. Mai exact, capacitatea de a intra în ton cu starea emoțională a celuilalt. Nou-născuții, de exemplu, răspund la vocalizările adulților și încearcă să „imite” expresiile de pe fața adultului. În plus, nu sunt indiferenți dacă există un alt bebeluș care plânge în prezența lor. Mai târziu, un copil este deja capabil să-i ofere ajutor celuilalt, reproducând modele de comportament similare cu cele observate în propriul său mediu.

La preșcolar se dezvoltă o formă mai mare de empatie, în jurul vârstei de patru sau cinci ani când relațiile sociale sunt întărite. Adică atunci când copilul începe să recunoască emoții pe măsură, dar diferite de cele trăite de celălalt. Este vorba despre competență emoțională, adică tipul de conștientizare care îi permite copilului să distingă emoțiile resimțite de cele manifestate.

La vârsta școlară, bagajul emoțional al copilului se îmbogățește și mai mult. Copilul începe să-și perceapă propriile emoții ca pe ceva mai intim. El alege să le împărtășească sau nu cu ceilalți.

Apoi, în jurul vârstei de 9-12 ani, abilitățile emoționale devin și mai conturate. Apar emoții precum mândria și vinovăția și toate acele emoții definite ca ambivalente. Acest lucru înseamnă că cel mic începe să descopere că poate experimenta două sau mai multe emoții diferite în aceeași situație. De exmplu, dacă schimbă școala. Acesta va manifesta tristețe pentru că se desprate de vechii colegi, dar și bucurie pentru că va putea să-și facă noi prieteni.

Fiecare vârstă dezvoltă abilități emoționale specifice

Părinții (sau adulții care îngrijesc copilul) sunt responsabili pentru însoțirea acestei evoluții cu cel mai mare respect pentru timpii de dezvoltare ai copilului. Fără a aștepta abilități peste posibilitățile sale.

Copiii trebuie să învețe că în anumite situații pot simți furie, în altele frică sau fericire. De asemenea, să știe să identifice aceste împrejurări, să înțeleagă ce simte în interior atunci când este pradă anumitor emoții, cum se manifestă în exterior, și să le poată recunoaște în ordine, pentru a le putea verbaliza. Toate acestea implică un anumit grad de conștientizare de sine. Adică capacitatea de a rămâne la distanță și de a-și monitoriza sentimentele și comportamentul.

Pe măsură ce se dezvoltă, copiii înțeleg că emoțiile implică și stări emoționale interioare

Aceștia dobândesc înțelegerea faptului că ceilalți au o lume interioară și capacitatea de a descrie acea lume ca o trăsătură distinctivă a fiecărui individ. Cel mai târziu, la vârsta de șase ani, copiii au dobândit capacitatea de a înțelege starea psihică a altei persoane.

De fapt, când învață să vorbească, copiii pot comunica celorlalți starea lor de spirit. Pe de altă parte, pot asculta descrierile celorlalți despre sentimentele lor.

Spre cel de-al doilea an de viață, copiii încep să folosească cuvinte (un simplu comentariu), care exprimă sentimente. În discursurile copiilor apar cuvinte precum fericit, trist, supărat și speriat. Mai mult, la vârsta de trei ani, copiii pot vorbi nu doar despre propriile sentimente, ci și despre emoțiile altor oameni.

Pe parcursul celui de-al treilea an de viață, folosirea termenilor care indică starea emoțională crește în cantitate până la vârsta de șase ani. Copiii folosesc în mod obișnuit cuvinte precum agitat, speriat sau enervat. În perioada preșcolară, verbalizarea emoțiilor capătă rapid acuratețe, claritate și complexitate, începând să raporteze cauzele sentimentelor celorlalți.

Copiii învață competența emoțională

La momentul potrivit, copiii trebuie să învețe competența emoțională. Mai exact, capacitatea de a-și gestiona emoțiile și de a recunoaște și de a face față emoțiilor celorlalți. A fi capabil să-și gestioneze emoțiile, să le reglezi, să le controlezi, să-ți modifici impulsurile este esențial pentru o funcționare emoțională corectă și adecvată. Competența emoțională trebuie evaluată întotdeauna pe baza vârstei persoanei.