Cornelia şi Marcel Ştefăneţ, împreună pentru totdeauna!

Doi oameni care se iubesc nespus de mult, atât de mult încât, dacă stai lângă ei mai mult de cinci minute te molipseşti de dragoste. Doi oameni care îşi deapănă  firesc şi sincer propriul film de dragoste. Două suflete pereche care împărtăşesc aceleaşi gânduri, valori, idei şi vise. Cred în dragostea până la moarte şi în faptul că şi în viaţa de dincolo vor fi împreună. Un cuplu minunat. Cornelia şi Marcel Ştefăneţ, ai zice că s-au născut anume pentru a fi împreună. 

Când şi unde v-aţi întâlnit prima dată?

Cornelia: Prima dată Marcel m-a văzut la „Cerbul de Aur” în 2005, când eu debutasem cu formaţia „Milenium”, iar Marcel participa acolo cu trupa „Transbalkanica”, şi întâmplarea făcu să evoluăm în acelaşi concert. Sincer, eu nu-l ţin minte de atunci, şi de fapt eu nici nu ştiam că el mă observase încă de atunci, şi pusese ochiul pe mine ca şi interpretă.

Întâlnirea propriu-zisă care ne-a schimbat veţile şi a dus spre unirea destinelor noastre s-a produs mai târziu, mai exact acum trei ani. Aveam vreo jumătate de an de când plecasem de la „Milenium” şi Marcel m-a contactat şi m-a întrebat dacă aş fi dispusă să colaborăm, deoarece el vroia să încerce un alt gen de muzică. Mi-a propus atunci să fiu vocea unei piese de-a lui. Eu evident am acceptat, şi de la acea piesă a pornit totul. Datorită acestei colaborări petreceam mai mult timp împreună, participam la diferite emisiuni pentru a ne promova piesa şi aşa au început şi ieşirile la cafea... şi gândurile mele că Marcel este anume acel bărbat pe care l-aş vedea lângă mine.

Se zice că femeile intuitiv pot determina cine este alesul, şi atunci când comunică cu un bărbat pot să-şi dea uşor seama dacă el este „prinţul pe cal alb”, tu ai simţit acest fapt?
Cornelia: Da, pot afirma că acest fapt este adevărat şi eu am înţeles acest lucru când am ieşit prima dată la cafea dar fără ca întâlnirea să aibă vreo legătură cu activitatea noastră comună. Atunci am avut posibilitatea să discutăm şi să ne dăm seama că avem multe în comun şi împărtăşim aceleaşi idealuri, scopuri, vise. Mi-am dat seama că deşi ne cunoşteam aproximativ de o lună, între noi exista o legătură puternică, profundă, de parcă ne cunoşteam de ani de zile. Şi de la acea întâlnire în mintea mea mă tot încerca gândul:”Dacă el este ursitul meu?”

Bărbaţii, ca şi femeile de altfel îşi deseană în minte un model al soţiei ideale, şi se pornesc s-o caute prin viaţa. În ce măsură Cornelia corespunde acelui ideal pe care vi l-aţi creat dvs?
Marcel: În ceea ce mă priveşte pe mine, mi-am dat seama cam la vreo 2-3 luni după ce începusem să ne întâlnim că, Cornelia este ceea ce căutam eu, că ea corespunde acelui ideal al meu, ba chiar mai mult. După mai mult timp petrecut împreună, după mai multe momente frumoase petrecute împreună, mi-am dat seama că ea este cea alături de care eu vreau să-mi trăiesc viaţa.

Dar părinţii cum au reacţionat atunci când au auzit că vrei să fii alături de un muzician, având în vedere instabilitatea lor?
Cornelia: Am discutat cu părinţii despre stereotipul care vehiculează despre bărbaţii muzicieni, precum că ei nu ar fi fideli, dar şi ei au văzut şi au înţeles că Marcel nu este aşa. Eu din start am văzut că el nu seamănă cu alţii, el e din alt aluat. Felul în care se comportă, cum vorbeşte îl face diferit. Timpul a arătat că am avut dreptate în această privinţă.
 
La cât timp după ce v-aţi cunoscut a venit şi cererea în căsătorie?
Cornelia: Eu am avut parte de o cerere în căsătorie foarte frumoasă. Deşi sala era comandată şi ne pregăteam de nuntă, Marcel m-a surprins cerându-mi mâna în largul mării. De fapt visul meu era să fiu cerută în căsătorie atunci când voi urca pentru prima dată pe Turnul Eiffel, dar cum eu vizitasem deja Parisul, s-a înaripat un alt vis pe care o dată i l-am spus lui Marcel. El, fiind foarte atent a făcut totul aşa cum mi-am imaginat eu. Eu nici măcar nu am bănuit nimic. Plecasem la odihnă , şi el m-a învitat la o cină romantică, pe un iaht frumos, în largul mării, unde mi-a oferit inelul şi m-a întrebat dacă vreau să-i fiu soţie. Evident eu i-am spus DA!

Şi cum aţi ales inelul? De unde i-aţi ştiut mărimea?
Marcel: Eu o tot ischiteam înainte de asta ca să nu-şi dea seama despre ce mărime la inel poartă, aşa ca să ştiu pe viitor. Evident că m-a ajutat şi bijutierul dar am nimerit perfect mărimea!

Cornelia: Din păcate, aşa s-a întâmplat că acel inel ne-a fost furat, dar era inelul perfect, cu diamant, din aur galben cu aur alb, deci era un inel excepţional de frumos!
 
Şi când l-aţi pierdut, nu v-a fost teamă că se va întâmpla ceva? Aşa spun superstiţiile
Cornelia: Da la început ne-a fost un pic teamă, dar mai apoi am aflat că odată cu pierderea unui obict din aur, se pierde un necaz. Vreau să cred în asta.

Cum a fost întâlnirea cu viitorii socri?
Cornelia: Marcel i-a invitat pe părinţii lui în ospeţie şi aşa i-am cunoscut pe viitorii mei socri. Evident eu gătisem, aranjasem masa...

Marcel: Cornelia găteşte foarte gustos, a pregătit o masă foarte frumoasă şi părinţii mei au rămas impesionaţi. Au plăcut-o chiar de la prima întâlnire. De fapt Cornelia pe lângă toate celelalte calităţi este o gospodină desăvârşită. În casă e mereu ordine, şi găteşte excepţional de gustos.

Apropo de mâncare, având în vedere programul vostru foarte încărcat, cât de des reuşiţi să luaţi cina în familie, acasă, gătit de voi?
Marcel: La noi în familie nu există stereotipul precum că femeie trebuie să stea la tigaie şi numaidecât să gătească în fiecare seară. Suntem ambii din acelaşi domeniu, vedem cât de mult munceşte şi oboseşte fiecare dintre noi, de aceea gătitul nu este o obligaţie. Mâncăm în oraş, dar reuşim să luăm şi cina în familie când avem timp. Cornelia găteşte când are timp,  din plăcere, cu suflet şi nu din obligaţie.
 
Cornelia: La bucătărie eu sunt şefa. Nu-mi place să fiu ajutată. Fac totul de una singură. Îmi place să gătesc şi când am timp gătesc cu cea mai mare plăcere pentru soţul meu.
 
Voi la propriu sunteţi tot timpul împreună, nu vă plictisiţi unul de altul?
Marcel: Nu ne plictisim pentru că ne iubim. Nouă ne place ceea ce facem, ne iubim munca şi ne iubim reciproc, este o iubire universală, noi nu delimităm viaţa scenică de viaţa de familie, la noi ele se contopesc. Noi mergem din dragoste la muncă şi ne facem munca cu dragoste şi ... trăim în dragoste.

Se întâmplă să vă certaţi?
Cornelia: Bineînţeles. Eu sunt o persoană directă, iar marcel ia totul prea aproape de suflet prin urmare când ne certăm ies scântei. Dar, trece un pic şi ne împăcăm.

Marcel: Cornelia zice că certurile ne fac viaţa mai interesantă.
 
Aţi simţit vreodată invidie din partea celor din jur, pentru succesul vostru, pentru iubirea voastră?
Marcel: Sigur, în cantităţi foarte mari. Şi la început chiar ne afecta acest lucru, dar mai apoi am discutat cu Cornelia aceste nuanţe şi ne-am împăcat cu această răutate.

Cornelia: În faţă nu ne spune nimeni nimic, dar zvonuri, vorbe, bârfe câte vrei. Am învăţat. Aşa cum spune Marcel, să nu le mai dăm importanţă. Deşi mă deranjează uneori faptul că sunt criticată, pentru că am ieşit nemachiată cu prietenii, e treaba mea, ar trebui să mă critice dacă falsez vreo notă sau nu am adoptat ţinuta potrivită unei piese. În fine, încercăm să nu mai reacţionăm şi să nu ne mai afecteze.
 
Dar gelozia? Ce rol îşi are în relaţia noastră?
Cornelia: Eu sunt geloasă, ce-i al meu e al meu şi nu pune mâna că rămâi fără ea J

Marcel: Da la început Cornelia făcea scene de gelozie, şi eu chiar mă supăram, acum mai rar. Şi eu sunt gelos uneori, dar îmi dau seama că am o soţie foarte frumoasă care atrage privirile celor din jur, aşa am ales-o eu, ce să-i faci. Important este că ştim amândoi că totul se termină doar la acele priviri.

Cu ce cuvinte vă alintaţi?
Puiuţu, puişor, iubire, Marceluş, Corneluş, dacă zicem Cornelia sau Marcel miroase a ceartă... 
 
Credeţi că există iubire: „până moartea ne va despărţi”?
Cornelia: Da, credem. Noi înainte să ne cununăm am discutat foarte mult şi ne-am gândit la acest pas. Pentru noi cununia este ceva foarte important

Marcel: Totul depinde de cât de sincer ai fost atunci când ai mers la altar, dacă mergi din propria dorinţă şi nu pentru că aşa trebuie, sau aşa ţi-au zis părinţii. În cazul nostru, da, există, iubire până moartea ne va despărţi, aşa cum am jurat în faţa Domnului. Mai mult credem că şi în viaţa de apoi vom fi tot împreună.

Interviu realizat de Elena Melnic