Un om de știință crede că, dacă ne păstrăm creierul, acesta ar putea fi reînviat în viitor, ajutându-ne să trăim timp de secole.
Elizabeth Hughes Gossett nu ar fi trebuit să supraviețuiască dincolo de 11 ani, vârsta la care a dezvoltat diabetul de tip 1. Născută în New York, Gossett a primit diagnosticul în 1918, atunci când diabetul nu avea niciun tratament cunoscut. În mod tragic, speranța ei de viață era de doar câteva luni. Părinții ei au căutat cu disperare orice modalitate de a-și ține fiica în viață, transmite descopera.ro.
Un medic din New Jersey a dezvoltat o metodă radicală de acțiune: menținerea la un nivel scăzut a glicemiei copiilor diabetici prin hrănirea lor cu minimul necesar supraviețuirii. Astfel, un prognostic de luni se putea prelungi la ani. Acești tineri pacienți nu trăiau chiar foarte bine, dar trăiau.
„Apoi, brusc, de nicăieri, acest lucru nu a mai fost adevărat”
În primăvara anului 1919, Gossett a intrat în această „clinică de înfometare”. I-ar fi fost constant frig și foame. Emaciată, incapabilă să se miște sau să crească. La cel mai scăzut nivel, greutatea ei a ajuns la 20 kg. Trei ani mai târziu, Gossett zăbovea în pragul morții, dar, în mod crucial, nu trecuse de partea cealaltă.
„Și ca urmare, era încă în viață când, în 1921, s-a realizat ceea ce până atunci părea imposibil: a fost dezvoltat tratamentul cu insulină”, explică doctorul Ariel Zeleznikow-Johnston, potrivit The Guardian.
Fetița a primit prima injecție cu acest hormon în 1922 și a început să mănânce din nou, să se miște din nou, să trăiască din nou. A supraviețuit până la vârsta de 70 de ani, primind aproximativ 42.000 de injecții cu insulină în acest timp.
„Vedeți voi, timp de milioane de ani, oamenii au murit pur și simplu de diabet, ceva ce se credea că este inevitabil. De neschimbat. Apoi, brusc, de nicăieri, acest lucru nu a mai fost adevărat”, mai spune Zeleznikow-Johnston.
În cazul lui Gossett, a existat o perioadă-tampon: ani între diagnosticul ei și apariția unui tratament.
„În 1918, majoritatea copiilor diagnosticați cu diabet de tip 1 au murit. Elizabeth nu a murit, pentru că butonul de pauză a fost apăsat și, ca urmare, i s-a cumpărat un viitor. Acesta este motivul pentru care pledez”, adaugă Ariel Zeleznikow-Johnston.
Ar avea nevoie bolnavii de „un buton de pauză”?
El speră ca bolnavilor în fază terminală și muribunzilor de astăzi să li se ofere un „buton de pauză” al lor. O șansă de a-și opri ceasurile biologice, până când știința și medicina vor avansa suficient. Poate, chiar, perspectiva nemuririi. El este convins că tehnologia există deja pentru a face multe dintre aceste lucruri posibile și costă puțin mai mult decât o mașină second-hand de clasă medie.
Zeleznikow-Johnston, în vârstă de 31 de ani, este cercetător la Universitatea Monash din Melbourne. El este de părere că există exemple evidente în care facem deja pauză pentru conservare: lichidul seminal, ovulele sau embrionii pot fi înghețați timp de decenii înainte de a fi implantați.
„Ceea ce probabil știți mai puțin”, spune el, ”sunt alte proceduri chirurgicale analoge deja utilizate. Uneori, în timpul intervențiilor chirurgicale pentru anevrisme sau pentru deteriorarea vaselor de sânge din jurul inimii, medicii nu pot pur și simplu să ocolească cu bypass-uri”.
Circulația sângelui în aceste corpuri trebuie oprită pentru ca operația să aibă vreo șansă de succes. În condiții normale, acest lucru s-ar dovedi fatal. Cu toate acestea, de zeci de ani, chirurgii ocolesc moartea cu o tehnică cunoscută sub numele de stop circulator hipotermic profund.
Este, în esență, hipotermie medicală. Dacă răcești corpul cuiva până la aproximativ 20 grade Celsius, activitatea inimii și a creierului, precum și circulația sângelui se vor opri complet.
Ar fi o alternativă să ne crioconservăm creierul?
Acum, Zeleznikow-Johnston oferă o sugestie alternativă: crioconservarea stabilizată cu aldehidă, cunoscută și sub denumirea de „fixare”.
„În esență, prin introducerea la momentul oportun a unor substanțe chimice care conservă structura creierului cuiva, putem păstra circuitele și structurile acestuia. Odată înghețat, în esență, păstrându-ne identitatea pe termen nelimitat. „În laboratoare, acest proces de fixare este utilizat în mod curent pentru cercetarea pe animale. Dezvoltat în 2015, nu este o procedură complicată și a fost testat pe animale mari și oameni, postmortem.”
Două grupuri de pe coasta de vest a SUA, spune Zeleznikow-Johnston, sunt pe punctul de a oferi acest lucru publicului. Un altul, în Europa. „Cu siguranță se poate face astăzi, iar în următorul an, va fi mai accesibil. Ar putea fi lansată rapid, dacă ar exista cerere”, este el încrezător.
