Există o anumită diferență între a fi „tată” copilului și a fi un „tătic”. Și „tata”, și „tăticul” sunt prezenți în viața de zi cu zi a micuțului și, s-ar părea, fac aceleași lucruri – vorbesc cu el, îl învață, îl ajută să își rezolve micile probleme. Însă dacă micuțul își numește tatăl „tată”, aceasta înseamnă că el este pentru copil o figură autoritară, iubită și valoroasă, însă un pic cam distantă. Desigur, copilul își respectă și își iubește tatăl. Însă acesta este puţin pentru ca el să merite apelativul de „tătic”, este nevoie de un alt nivel de încredere. De exemplu, tăticuțului copilul îi poate încredința secretele și sentimentele sale. Cu „tații” în schimb, copiii adoptă mai degrabă un stil oficial respectuos.
Ce transformă un tată în tătic?
✔ Tăticii nu își ascund sentimentele și emoțiile față de copil. Aceasta nu înseamnă că el trebuie să „toarne” pe umerii copilului toate problemele și temerile sale, desigur că nu. Însă tăticii, spre deosebire de „tați”, nu se jenează pentru emoțiile lor și știu să vorbească despre ele. Problema este că atunci când tatăl încearcă să apară în fața copilului în rolul unui „terminator” – o persoană fără emoții și foarte puternică, între generații nu poate exista, desigur, nici un fel de apropiere emoțională. Copiii îl văd ca pe un „erou” și îl pot lua drept exemplu, refuzând să povestească altora despre bucuriile și tristețile lor, pentru că „bărbații nu se comportă așa”. Tocmai din această cauză tatăl și fiul nu vor putea niciodată să vorbească liber, să își deschidă sufletele, deoarece nu se cunosc, pur și simplu.
✔ Tăticii iau întotdeauna partea copiilor. Desigur, deseori copiii nu au dreptate și nu trebuie să închidem ochii la faptele lor. Însă deosebirea dintre tată și tătic constă în faptul că tăticul, înainte de a certa copilul, încearcă să se pună în locul acestuia și să privească situația cu ochii lui. Aceasta îi permite nu doar să îi spună „ce” și „cum” nu se poate și să îl pedepsească, ci și să vorbească cu micuțul despre situația creată „din interior”, adică să îi explice unde este greșeala lui. Ca urmare, copilul nu se va comporta într-un anumit fel din teama de pedeapsă, ci va înțelege într-adevăr ce este bine și ce nu. Și, desigur, tăticii nu își pedepsesc niciodată copiii până nu înțeleg conflictul. Ei acordă mereu copiilor lor „prezumția nevinovăției” – o premisă importantă a unor relații apropiate dintre tată și copil.
✔ Tăticii adevăraţi îşi ţin cuvântul. Între oameni nu poate exista încredere dacă unul dintre ei nu îşi ţine promisiunile şi „aruncă vorbe în vânt”. Aceasta este adevărat, cu atât mai mult, când vine vorba despre persoane apropiate, cum sunt tatăl şi copilul. În creierul copilului se depozitează toate promisiunile nerealizate şi aceasta nu trece fără urme: foarte curând, copilul îşi poate pierde încrederea în tată, care nu îi justifică încrederea. Reţeta este simplă: promiteţi doar ceea ce puteţi face, şi nu doar pentru ca „micuţul să se liniştească”. Dacă înţelegeţi că nu vă puteţi ţine promisiunea, este mai bine să nu o daţi.
✔ Tăticii comunică şi se joacă cu copilul „la nivelul lui”. Mulţi taţi adoptă faţă de copiii lor o atitudine „indulgentă”, asemănătoare cu cea pe care o avem în relaţionarea cu un animăluţ. De aceea multe lucruri cu adevărat importante pentru copil pot fi luate în râs (de exemplu faptul că micuţul crede în unicorni sau fantome), iar multe alte lucruri sunt considerate prea complicate pentru copii – „nu îţi mai explic, oricum nu înţelegi”. Desigur, aceasta nu este cea mai bună temelie pentru construcţia unor relaţii de înţelegere. „Tăticul” în schimb, atunci când comunică cu copilul, încearcă să ajungă la nivelul lui de înţelegere a lumii şi să vorbească pe aceeaşi limbă. Astfel, el înţelege că pentru copil existenţa unicornilor nu este o glumă, şi nu trebuie să râdă de ea. Şi imaginea heliocentrică a lumii încearcă să o explice pe măsura copilului. Doar o astfel de atitudine îl ajută pe copil să se dezvolte, iar pe dumneavoastră – să îi deveniţi cel mai apropiat om din lume.
