

„Taci, nu mai plânge!” Câți dintre noi n-am auzit asta crescând? Majoritatea copiilor încă o aud. Este o replică, care se perpetuează până în ziua de azi, ca un ecou care se propagă, sigur și precis. Vine din urmă cu foarte mulți ani și a trecut ca o moștenire, de la o generație la alta. Unii au refuzat această moștenire, în timp ce alții au ales să și-o asume, dar și să o paseze mai departe.
Atunci când ni se interzice să plângem, practic ni se neagă trăirea emoțiilor din acel moment. Dacă peste această respingere și interdicție, până la urmă, vine și un comentariu de genul „te faci de râs”, „mă faci de rușine”, „o să râdă lumea de tine”, „nu trebuie să arăți că ești slab” ș.a.m.d., se pornește un domino de efecte care, în lanț, ajung să ne strice treburile ca adulți.
Specialiștii sunt de părere că ajungem să ne formăm mecanisme prin care să nu mai reacționăm emoțional, dacă ajungem să credem că exprimarea emoțională este greșită. Formam un fel de pârghie care ne trece direct în rațional și putem ajunge într-atât de departe, încât atunci când apar evenimente noi ce pot trezi emoții, să nu avem nici o reacție.
Dacă este nevoie să-i explicăm ceva, vom face asta fără emoții negative, cu mult calm și răbdare. Este adevărat că în acele momente simți că explodezi, mai ales dacă se întâmplă într-un loc public, dar gândește-te că vei face mai rău dacă vei continua să comiți mereu aceleași greșeli în educarea copilului.