Mai devreme de împlinirea vârstei de 5-6 ani copilul nu are încă simțul proprietății, și nu are delimitată foarte clar diferența dintre „al meu” şi „al tău”. Prin urmare, conceptul de „furt” îi este străin copilului sub vârsta de 5 ani. Ce se întâmplă însă când un copil peste vârsta de 6 ani fură în mod repetat? Poate fi vorba de obiecte mici, de jucării, dulciuri sau chiar bani. Actul poate începe acasă şi apoi continuă la şcoală.

Dacă cel mic neagă acest comportament înseamnă că el este destul de conştient de actul său şi de implicațiile lui. Un copil care trăieşte într-un mediu în care nevoile primare, de hrană, îmbrăcăminte sau adăpost nu îi sunt satisfăcute, el poate ajunge să fure tocmai pentru a-şi împlini aceste nevoi.

Dacă însă copilul care fură nu suferă carențe în ceea ce priveşte nevoile primare, putem vorbi despre cauze emoționale care declanşează acest comportament.

Un copil care fură este fie un copil cu carențe afective, fie un copil care resimte un abandon familial, fie un copil ai cărui părinți au divorțat, fie un copil care a eşuat în interiorizarea limitelor puse din exterior. În fiecare dintre aceste situații, obiectul pe care copilul îl caută şi îl obține prin actul de a fura reprezintă ceva din viața copilului despre care el a simțit că este deprivat şi asupra căruia simte că are nişte drepturi.

Cum îl ajutăm pe copilul care fură?

”Pedeapsele sau inducerea culpabilității nu îl vor ajuta pe copil prea mult. Sancționarea comportamentului are efecte doar pentru scurtă durată. Dacă suntem unul dintre părinți, vom vorbi cu copilul şi vom căuta să înțelegem ce anume l-a determinat să adopte acest comportament. Dacă încercăm să înțelegem împreună cu copilul cauzele faptelor sale, îl vom putea ajuta să treacă peste această etapă. Actul de a fura, atunci când devine repetitiv, reprezintă o modalitate pe care copilul a ales-o pentru a-şi exprima suferința, dificultatea lui de a face față unor emoții copleşitoare.”, susține Alexa Pleşcan psiholog şi psihoterapeut pentru copii şi adolescenți.